”DOAMNA NOASTRĂ LIMBĂ ROMÂNEASCĂ”

Diana VRABIE, doctor în filologie, conf.univ., la

Catedra Literatură Română şi Universală,

Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi

CĂLĂTORII PRIN « SUBURBIILE MUNICIPALE »

Impus ca una din cele mai viguroase voci ale generaţiei sale încă de la primele volume (Nunta în sâmbure (1974), Amiaza câmpiei (1977), Sigiliul toamnei (1982), Neliniştea singurătăţii (1987), Lecţie pe Ostrov (1995)), certificându-şi talentul de prozator în Iadul de lux (2004) şi Suburbii municipale (volumul I, 2005)), Emilian Marcu îşi continuă aventura epică în cel de-al doilea volum al anunţatei trilogii poematico-romaneşti, Suburbii municipale – Mormântul călugărului ioanit, apărut la Editura Augusta, Timişoara (2007). Scris într-un cod mistic, glisând cu mult rafinament într-un registru esoteric, romanul pare inclasabil prin stil şi atmosferă, deşi s-au remarcat unele tangenţe cu scriitura lui Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Eugen Barbu sau Silviu Angelescu. Brodat pe un esenţialism simbolistico-mitico-magico-parabolic, romanul împacă ludicul şi livrescul cu un anumit tip de clasicism de profunzime. Tatonând o eforie pentru imaginea poetică, Emilian Marcu reuşeşte performanţa de a evita dependenţa de o anumită formă stilistică, îndepărtându-se discret şi de manierism, şi de tiparul baroc, dar şi de orientările postmoderniste.

Invitându-ne ceremonios într-un univers al „suburbiilor municipale” (pleonasm folosit, se pare, cu bună ştiinţă), Emilian Marcu ne propune o proză în care fabulosul şi realul, magicul şi mitologicul se împletesc într-o armonie ce marchează disponibilitatea textului de a putea fi citit în lecturi diversificate. Aventurându-se într-un periplu prin spaţiul magico-mitologic, autorul conturează un univers ciudat, captivant, în care evenimentul epic este înlocuit de elementul descriptiv, dens şi luxuriant. De altfel, se pare, că autorul nici nu-şi propune să ne ofere un curs anume al lucrurilor, ci mai degrabă să construiască o atmosferă halucinantă, copleşitoare, colcăind de himere, invocând sfârşeala, agonia terifiantă, într-un spaţiu şi timp greu delimitabil, din care răzbat „frânturi de emoţie, de sughiţ, de icnet, de satisfacţie”. Cu toate acestea, scriitorul nu aderă la ceea ce numim proză poetică, dezvoltând în roman o axă narativă, conturând şi anumită intrigă persistentă, cu personaje trăind tensiuni aparente. Sedus de vraja versurilor, fiind „un poet din născare”, cum bine remarcă Alexandru Dobrescu în postfaţa volumului, prozatorul nu renunţă nici o clipă la poet, ţesându-şi textul din seva metaforei şi a comparaţiei şi, trecând, astfel, cu mult succes, proba de virtuozitate lingvistică.

Faptele se consumă într-o atmosferă mistică, unde secvenţa descriptivă ar fi punctul de rezistenţă al ceea ce devine prin relatare, epicul naraţiunii („apoi sunetele grele de tăcere, imperceptibile pentru urechea zilei, dar şi a oamenilor obişnuiţi, le strecura cu trandafirul zorilor şi paloarea serii printre firele de argint în ţesătura gândirii şi hrănea cu miedul acesta izvorâtor de patimă pe călugării ioaniţi care se înfiorau auzindu-le” (p. 21)). Secvenţele se derulează ca pe un ecran, cu întoarceri în timp, cu alunecări caleidoscopice în viitor. Încercare reuşită de a rupe tiparele comune ale naraţiunii, romanul ne propune o strategie antinarativă, în care miezul epic are o funcţie mai mult decorativă, miza fiind crearea unei atmosfere fantastico-mitice, în care temele şi motivele de certă tentă iniţiatică devin o sursă inepuizabilă de generare a metaforelor cu o semantică aparte. Metafora Leprei Pietrei oferă sugestia de decădere a Lumii expuse prea mult non-sacralităţii („Pietrele leproase, de pe care pielea ce se jupuia lent ajunse până la os, se arătau indecente privirilor cu o anume răceală a morţii, a scufundării lente în măruntaiele pământului” (p.166). Metafora Construcţiei Manolice („meşterii zidari luau piatra, o mângâiau pe toate feţele, îşi treceau încet palma pe pielea ei aspră, uşor rebelă, dar fără asperităţi prea mari, o cântăreau din priviri şi apoi o balansau în sus şi în jos cu braţul uşor lăsat, un adevărat ritual de dragoste şi moarte” (p.18)) este însoţită de metafora femeii-Ana, a cavalerului-Manole şi a pruncului nenăscut („Şi călugărul Beniamin notă cu un cui înroşit, ţinut între degetele subţiri ca firele de iarbă, că i se făcu milă când plânsetul copilului nenăscut, ţâşnind prin venele proaspăt deschise, îl înfăşură ca o mantie, că luă capul femeii şi-l aşeză la locul lui şi plânse pe rană până bocetul nu se mai auzi şi capul se lipise de trup şi firul vieţii intră din nou în trupul prin care începu să se vadă iar scântei de argint alergând” (241)). Mai mult decât atât, poemul romanesc al lui Emilian Marcu deschide limitele către cosmicitatea mitică a Jertfei Manolice Româneşti – ceea ce face ca metafora mormântului să aibă, în chip evident, semnificaţia Învierii – tocmai prin dubla “îngropare” a slujitorului lui Ioan – abatele-călugărul Beniamin-Binecuvântatul. Metafora Ciocârliilor şi Clopoţeilor-Îngeri reprezintă nişte metafore solar-resurgente, fiind cuplate cu metafora Incendiului („Cel mai bine îşi amintea clinchetul clopoţeilor şi cântecul trist al ciocârliilor îngheţate pe lac” (p. 63)). De altminteri, acest nesaţ pentru metaforizarea, deloc gratuită, Emilian Marcu a probat-o şi în volumul Iadul de lux, unde fixa cadrele unui univers rural (surprins între mit şi un real acceptabil). Suburbii municipale – Mormântul călugărului ioanit trimite mai degrabă la un imaginar al citadinului, tratat însă într-o risipire cu mult mai amplă de imagini, din care nu lipsesc simbolurilor masonice (şorţ, compas etc.) E de remarcat în acest sens şi elementul paratextual, reprezentat de imaginile care escortează textul şi care reproduc gravuri medievale renascentiste cu tentă esoterică.

Personaje mistice, având o funcţie simbolică, precum Oswald Zaur Austriacul (zis şi Cel Sărac – adică, ezoteric), Zoroastro („umbra de înger peste puntea dintre zi şi noapte”), graţioasa şi unica Hristina Fecioara, dimpreună cu cele patru surori Caraculacu, „cu faţa ca amanda”, ce „păreau că trăiesc în focul sticlarilor, împrumutând vârtejuri de flăcări”, Mavrocosta, paznic al Grădinii Publice, Bătrânul Anticar, ajuns un fel de „împărat al suburbiilor municipale”, devenite simboluri ale unei zone spiritual-umane secrete, călugărul ioanit Beniamin, călugărul-tăbăcar-creator-de-pergamente, Petruţio Barroiani şi Marele Maestru populează acest spaţiu al fabulosului mirific. Toate aceste apariţii romaneşti corespund unui ritual esoteric, cu implicaţii cosmice („Poalele tunicii Marelui Maestru erau împodobite cu clopoţei de aur şi orice mişcare a lui era acompaniată de o muzică serafică, un fel de colind al îngerilor – şi el ştia de toate acestea şi se mişca lent, într-un ritm numai de el cunoscut, un fel de dans al împăcării puterii supreme cu care fusese investit, încă înainte de a înălţa Cetatea Domnului aici, la capătul lumii, unde pentru el şi pentru supuşii lui se deschidea o altă lume de care începu să fie atât de mândru ” (p.51)). Nu ne rămâne decât să presupunem că unele dintre aceste personaje se vor regăsi, dezvoltându-şi semantica în partea a treia a trilogiei anunţate de autor.

Forţă imagistică a logosului, Suburbii municipale – Mormântul călugărului ioanit reflectă faptul că prozatorul Emilian Marcu rămâne fidel proliferării imaginilor dincolo de cuvânt şi sensurilor ce se nasc din metafore, inventând o mitologie bazată pe forţa logosului. Rafinat cizelator de simboluri, Emilian Marcu construieşte înainte de toate, o parabolă a spiritului Uman şi a Lumii-Logos, cărora le sugerează o congruenţă relevantă.

SĂ NE (RE)CUNOAŞTEM SCRIITORII, PLUMB, dec 2007 – ian 2008

Petre ISACHI

Emilian Marcu, romancierul

În postfaţa la Suburbii municipale II. Mormântul călugărului ioanit, Editura Augusta, Timişoara, 2007, criticul şi istoricul literar Alexandru Dobrescu constată, nu fără un oarecare regret, efectele „dictaturii poetice” asupra retoricii romanelor lui Emilian Marcu: Iadul de lux şi proiectata trilogie Suburbii municipale – la data când scriem aceste rânduri au apărut Vol.I şi Vol. II. Poetul – crede cunoscutul profesor universitar - a învins romancierul.

În opinia noastră, din războiul poetul vs. romancierul s-a născut un Emilian Marcu original prin coloratura magică a stilului, prin arta de a estompa fantasticul sau suprarealitatea întâmplărilor narate, prin iradierile simbolice, ficţunile insolite, naraţiunea contrapunctică ce speculează corespondenţele de orice fel, impresionismul descipţiei ( ireal, ceţos, luminos, feeric, întunecat, plâns, sublim, policromatic etc.), estetica tainei (potenţarea tainei prin taină pare să fie o profesiune de credinţă la E.M.) în corespondenţă cu o etică a tainei, evlavia întru misterul trecutului, realismul magic, fantezia estetică ce creează realul într-o „irizare de sunete într-un amurg levantin, când amanţii din prea multă dragoste se sinucid...” în labirintul tăcerii construit de austriacul Oswald Zaur (Suburbii... Vol. I, p. 114).

Grija cea mai mare a scriitorului ieşean Emilian Marcu este să nu fie contaminat – estetic vorbind – de predecesori şi contemporani, să păstreze în Suburbii... „un miros special de toamnă îmbătrânită în păcate şi în spovedanie” (Vol. I, p.220), să-i reuşească în scriiturile ce amintesc de autorul vol. Craii de Curtea-Veche, poetica tăcerii garnisită „cu aburul sfnţit de misterele celor cinci parfumuri damnate din bucătăria chinezească” (Suburbii..., Vol. I, p. 223) şi, mai ales, stilul calofil, muzical, inconfundabil si inimitabil.

Cetatea mitică şi stranie transfigurată de Emilian Marcu este însufleţită magic de personaje-simbol (Bătrânul Anticar, Primarul, Primul Administrator al urbei, Zoroastro, Hristina Fecioara, cele patru surori Caraculacu (Minodora, Ninfodora, Mitrodora, Afrodora), Mavrocosta (Paznicul de la Grădina Publică), Batofix şi Danauto, fratele Damian, Papafir (starostele căruţaşilor), părintele Isidor, fecioare lascive cu un picior în casa nebuniei şi cu celălalt în inima raiului, Oswald Zaur, prostituatele suburbiilor şi bărbaţii gratulaţi „cu câte o pereche de fudulii de mistreţ”, părintele Sava Gotul, Comisiona (proprietarul mult râvnitei lunete), Beniamin (mentorul lui Oswald Zaur Austriacul zis şi Cel Sărac), Marele Maestru, elevii de la Şcoala de Arte şi Meserii şi, cel mai enigmatic personaj, suburbiile) ... care-şi scriu sub tirania misterului ubicuu şi al omniscienţei esoterice o carte insolită, despre o urbe (sinonimă cu „Insula” lui Umberto Eco) din ziua de ieri, de azi şi de mâine. Cu inteligenţă camilpetresciană, Emilian Marcu îşi dezvăluie, sub masca unui personaj, concepţia după care Artistul exprimă o esenţă (Esenţa asemănării e diferenţa - Platon) dictată de iraţional (= Zeus): „Aş vrea să nu spun nimic de la mine, gândi beniamin, cu vorbele puse pe opera sa drept motto de Ioan Damaschinul, nimic de la mine, pentru că gândurile sunt de la Dumnezeu şi faptele sunt semne pe care ni le dictează Dumnezeu” (Suburbii... , Vol. II, p. 76).

Scriitorul ştie că timpul epic devine o funcţie a lecturii şi, alături de spaţiu (exotic, fabulos, magic, real), potenţează imaginea, alegoria, simbolul, parabola, provoacă neliniştea existenţială şi oferă / propune un model epic acronic. Nu întâmplător, cititorul va întâlni indeterminarea temporală din incipit, reiterată obsesiv de-a lungul scriiturii, sugestie că omul trăieşte un prezent etern, în care joacă aceeaşi piesă. Desigur, repetiţiile în exces, enumerările, ritmul, somptuozitatea discursului slujesc unei uriaşe dorinţe de elucidare. Nu e greu de observat că efectul este contrar: „În acea zi ploioasă de toamnă, sau de primăvară, căci era octombrie spre sfârşit sau noiembrie spre început, dacă nu martie pe la mijloc (aici relatarea Bătrânului Anticar suferă de o groaznică inconsecvenţă, piezându-şi din când în când chiar logică, pentru că memoria lui devenise asemenea caşcavalului la modă mult mai târziu în urbe, cu suficient de multe găuri nefolositoare), municipalitatea oraşului, însuşi Primul om al ei, Primarul, veni in dugheana scundă, igrasioasă, cu pereţii burduşiţi de rafturi după care pete mari de mucegai se arătau; unde, ca să poţi pătrunde, trebuie să cobori câteva trepte, să te cocoşezi, îndoindu-te de spate, ca într-o continuă şi fără de voie plecăciune, să te transpui fără de voie într-un umil limax al timpului, să-ţi rupi coastele la care cântă îngerii când treci pragul în infern, să te însoţească această muzică diafană şi acolo în tainiţele pământului că doar aşa şi-ar fi suferinţa mai suportabilă în eternitatea ei.”

Am citat incipitul acestui roman poematic în care coexistă în toată frumuseţea şi diversitatea lor artistică, romanul vizionar, romanul liric, naraţiunea istorică, esoterică, romanul psihologic, fantastic, sentimental, de aventuri etc., pentru a sugera că naratorul se vrea demiurg. Merită să observaţi cum demiurgia acordă continuitate şi unitate scriiturii prin capacitatea mereu reînnoită de a se proiecta prin idei în cei care vor deveni parteneri colocviali, personajele abstracte ce desemnează / simbolizează autoritatea, erudiţia, gradul de iniţiere, înţelepciunea, ipocrizia, păcatul, puterea, viciul, frumuseţea, efemeritatea, duplicitatea, pierderea identităţii, etc.

Fără îndoială, proiectata trilogie Suburbii municipale este scrisă sub magia lui Aşa grăit-a Zarathustra, nu neapărat fiindcă pe unul din personaje îl cheamă Zoroastro, singurul capabil „să-i descâlcească” lui Mavrocosta semnele şi înscrisurile din Marele Cărţoi „că tu ai fost contemporan” (Zoroastro nu inţelesese prea bine acest cuvânt, dar ce zicem noi prea bine că nu inţelesese nimic), cu vremurile acelea imemoriale (şi aici Zoroastro avu o tresărire de orgoliu: Ptiu că ciudat mai vorbeşte şi Mavrocosta”) şi poţi să-mi luminezi toate aşteptările” (Vol. I, p. 233).

Deznodământul Vol. I, citat mai sus, ne întăreşte convingerea că Emilian Marcu propune cititorului, în spiritul lui Nietzsche, tipul filosofului capabil să gândească „dincolo de bine şi de rău”. Ca şi Umberto Eco (vezi Insula din ziua de ieri), el oferă un alt model epic barocizat de inventivitate retorică şi estetică, plecând de la posibilitatea, din păcate utopică, a recuperării zilei de ieri. Volutele stilistice simfonice şi concentrarea conferă textului un tin oracular ce aminteşte când de Cartea morţilor (prin dimensiunea proliferării magiei), când de Avesta (prin afirmarea alegerii şi a voinţei individuale, a conştiinţei personale, prin accentul pus pe valoarea vieţii, şi nu pe negarea ei, pe ideea de datorie, veritabil impuls spirtual, precum şi pe acţiunea văzută ca un catharsis moral, vezi comportamentul triunghiului Zoroastro, Primarul, Oswald Zaur Austriacul sau Bătrânul Anticar, Călugărul Beniamin, Marele Maestru), când cele două Cetăţi reprezentate de Sfântul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, transfigurată în Suburbii... ca ideal al ordinii, păcii, liniştii, iubirii, şi Cetatea terestră unde iubirea nu este comună decât în aparenţă, iar fiecare se are pe sine ca obiect al contemplaţiei.

„Suburbiile” imaginate de emilian Marcu, metaforă vie a Cetăţii pământeşti ce trăieşte cu nostalgia Cetăţii lui Dumnezeu revelă printr-un modus vivendi ce reia doctrina păcatului, distincţia dintre liberul arbitru, capacitatea de a alege, şi libertate, puterea de a face ceea ce ai ales. Aşa se explică de ce autorul nu imită, ci construieşte o cetate fictivă în care mitul inteligenţei (bătrânul Anticar, Zoroastro, Oswald Zaur Austriacul etc.) şi oroarea de idoli se naşte din radiografierea Eului ispitit permanent de păcat. Doctrina păcatului ingenios insinuată în text şi sugestia că omul se poate mântui prin propriile puteri asigură unitatea supratemporală a celor două volume. Cetatea pământeană oferă, prin Primar, imaginea unui mecanism represiv şi totalitar, acreditând ideea că urbea (municipalitatea plus suburbiile) este creată de personalităţi şi de arta politică a manevrării destinelor.

Impresia de autenticitate este permanent întreţinută prin includerea în naraţiune a „documentelor” („Jurnalul” lui Oswald Zaur, „Fişele” întocmite de Bătrânul Anticar, de „luneta” care-l face pe Zoroastro ubicuu şi omniscient etc.) şi prin crearea unei tipologii magico-mitico-realiste admirabil figurate (sadovenian aş spune şi aici sunt total de acord cu istoricum şi criticul Alexandru Dobrescu, care subliniază arta lui E.M. „de a crea o atmosferă halucinantă, copleşitoare, strivitoare, fantastică”, Suburbii..., Vol. II, p. 305) printr-o / într-o limbă inimitabilă, inconfundabilă, care devine (şi aici sunt nevoit să-l citez pe G. Călinescu) „în parte chiar conţinutul operei, ca la Creangă, ca la Caragiale, o conduită a oamenilor”. Citez la întâmplare, rugându-l pe eventualul cititor să observe şi cum este insinuată doctrina păcatului comparat cu o greşeală a liberului arbitru, care alege, parcă în mod fatal, ceea ce este rău: „Primarul, obosit de lungile şedinţe şi de multiplele probleme ale urbei, „trudă-n zadar” i-ar fi spus pe apucate lui Zoroastro într-un moment de sinceritate, privi în tavan pe deasupra creştetului lui Zoroastro prin deschizătura subtilă a uşii de la cabinetul său, şi totodată pe deasupra urbei şi chiar a suburbiilor municipale, întreaga fojgăială a intriganţilor de duzină; „libărci, dom’le, libărci pe care le oploşesc pe lângă mine să le am sub control. Nici nu ştii cât de important este să le poţi citi gândurile, să-i poţi dirija ca pe marionete. Eu habar n-au şi cred că mă duc de-a buşilea cu preşul, că-mi trag covorul de sub picioare. Dar ţi-ai găsit să se întâlnească hoţul cu prostul.”

Filosofăm, filosofăm, îi continuă ditiramba, în gând, Zoroastro. Ce să-i faci dacă totul merge ca pe roate! E unsă maşinăria. E bine în urbe. Situaţia e sub control.” (Suburbii..., Vol. I, p. 48-49).

Personajele lui Emilian Marcu, indiferent cum se numesc (Antim, Savu, Împăratul Nebunilor – vezi romanul de debut Iadul de lux – sau Zoroastro, Bătrânul Anticar, călugărul Damian etc.), tind, cu blagoslovenia autorului (ce are un profund instinct al istoriei), să iasă din timp, încât antinomiile „Suburbiilor” sunt ale vieţii şi ale morţii. Asimilarea lumii este văzută ca stare de suflet, ca realitate treptat dezumanizată, ameninţată de invazia urâtului (cu variante în grotesc, tragic, caricatural, absurd), de vidul interior şi de absenţa unui orizont deschis, în care ideea că omul se poate mântui prin propriile puteri este iluzia iluziilor.

Interferenţa în scriitură, a teosofiei, esoterismului, metafizicii şi masoneriei, dislocările temporale, omniprezenţa naratorului demiurgic, rolul camilpetrescian al autorului (subiectiv cu personajele-simbol, el pare un martor ocular, un însoţitor ce pune sub grila raţiunii stări, atitudini, ritualuri, gesturi, monologuri false etc.) pot deruta cititorul care nu înţelege că trancendenţei i se atribuie un caracter funcţional, iar El, cititorul „făţarnic, - tu, semenul meu, - frate!” (Baudelaire), este invitat mai mult să contemple „imoralitatea suburbiilor” (p. 47) şi eforturilor sisfice ale Autorului de a se pătrunde de esenţa universului şi de a conferi Textului ceea ce Alexandru Paleologu numea „trancendere în imanenţă” (vezi Treptele lumii... p. 47), deşi „materialul ajutător dispare şi autorul se va baza pe documentele care i-au fost puse la dispoziţie de diverse persoane particulare, binevoitoare. Relatarea va fi trunchiată pe parcurs de faptul că materialul documentar a sosit la autor într-un haos desăvârşit, de parcă ar fi fost total regizat” (Suburbii... p.47)

Dar dacă totul este regizat de voinţa auctorială, demiurgică, pentru a demonstra în spiritul Sfântului Augustin că omul şi-a pierdut libertatea odată cu păcatul? Să fie întâmplător faimosul decret al Primarului care viza închiderea după gratii a frumoaselor şi ispititoarelor prostituate? Încearcă oare Emilian Marcu să descopere reconcilierea dintre/între libertatea omului şi acţiunea lui Dumnezeu, în „dosarele” pe care Bătrânul Anticar încearcă să le descifreze/încifreze pentru Primar, „răscolind cu indiscreţie stările latente care cuprinseseră municipalitatea, viaţa subversivă în care se aruncaseră cu mic cu mare” (Vol. I, p. 29)? Sau unica dorinţă a scriitorului ieşean este să scrie opere de artă („ar fi păcat” să renunţe „printr-un plus de supraveghere”, Al. Dobrescu, Vol. II, p.305) emancipate de sine, care să-l determine pe Măria-Sa Cititorul să vadă „dincolo”, să se întrebe pe sine însuşi, să cugete în spiritul personajelor-idee, ori poate, de ce nu, împotriva lor?

Asemenea lui André Gide, romancierul ieşean ştie că „toate lucrurile au fost spuse, dar cum nimeni nu ascultă, trebuie să o luăm întotdeauna de la capăt” (vezi Tratatul despre Narcis). Poetica începutului continuu, bine stăpânită de autorul Suburbiilor, cere însă de fiecare dată alt imaginar psihotic, mai ales că eroii lui E.M. simt o apetenţă /atracţie spre imaginar, de unde complacerea lor în cele închipuite de ei, dar şi o anume frică de obsesiile, halucinaţiile (realiste), deloril lor, încât închipuirea lor e destinul lor. Autorul are grijă să sugereze permanent o conştiinţă a păcatului. Posedaţi de libido, dar şi de o fatalitate inevitabilă, locuitorii urbei se simt împinşi de spiritele malefice să calce legile morale: „Ceara clocotea în cazane şi Danauto, cu linguroiul de lemn, mesteca încet, fără grabă, ca într-un dans, mesteca ceara să nu se prindă de fundul cazanului, că ar fi mirosit a ars şi a hoit şi s-ar fi risipit taina ritualului şi luna s-ar fi rostogolit cu lumina rece în casă punând pe fugă spiritele malefice cu care se înhăitaseră cucoanele mai întâi pe furiş, apoi fără nici o jenă, şi care începuseră să-i aducă acolo şi pe bărbaţi; un fel de servitori la galerele trupurilor calde şi îmbietoare. Spiritele malefice cu care se înhăitaseră cucoanele pofticioase bolboroseau în fundul cazanului învelite în ceară proaspătă, lichefiată”.

Liantul nucleelor epice este asigurat de ideea că „totul trebuie refăcut de la capăt, refăcut întru veşnicie”, cum susţine A. Gide în Tratatul despre Narcis. Cu un asemenea ideal în veci neatins, aparenţa se confundă cu esenţa (şi invers), iar prezentul etern asimilează atât trecutul, cât şi viitorul; aşa se face că cititorul se obişnuieşte cu teoria adevărului dublu, confirmându-l pe Averroes, care era convins că adevărul nu ar putea să contrazică adevărul: se armonizează cu el şi mărturiseşte în favoarea lui. Dacă adevărul Primarului nu poate fi contrazis de adevărul Bătrânului Anticar sau de cel al Hristinei-Fecioara etc. (fiecare personaj figurează un adevăr), nici o contradicţie nu poate fi decât aparentă şi în stare de a fi rezolvată întotdeauna: „În oceanul acela de zăpadă, unde lumi necunoscute se rostogoleau peste el, Mavrocosta ştia că el este mai mare decât Zoroastro şi decât Primarul şi Primul sau al doilea Administrator şi decât Oswald Zaur Austriacul. Numai Bătrânul Anticar nu-şi mai găsea măsura potrivită în lumea lui, o măsură pe care s-o poată depăşi...” (Suburbii... Vol. II, p. 132).

Caracterul simbolic şi figurat al Cetăţii reconstituite descriptivo-narativ de narator după „documente” confirmă distincţia dintre exoteric şi esoteric. Propunem cititorului o secvenţă care confirmă că exotericul reprezintă figurile folosite ca simbol al lucrurilor dificile, iar esotericul, acele lucruri semnificate, care nu se relevează decât filosofilor, teologilor etc,. într-un cuvânt iniţiaţilor: „Planul cu suburbiile era doar aparent gândit de Primar. Sfaturile de taină cu călugărul Beniamin îl făcură pe Oswald Zaur Austricul să-şi contruiască urbea cu mult înainte de a se întâlni cu Edilul şef al urbei de aici de la capătul lumii: Nu locurile acestea în căutară pe Oswald Zaur austriacul, ci totul se derulă ca într-un vis, dar invers, de la coadă la cap. Propunerea primarului venise doar în întâmpinarea ţelului său. Călugărul Beniamin îi schiţase, cu mult înainte, întregul plan şi, mai ales (şi aici accentul căzu brusc), planul suburbiilor” (Vol. II, p. 143)

Amintirile despre viitor din această scriitură a condiţiei umane ce evidenţiază limitele eterne ale omului în inteligenţă, prostie, eşec, delectare, ridicol şi abjecţie etc. se referă desigur şi la suflet. Aici Emilian Marcu pare să împărtăşească opiniile lui Aristotel din tratatul Despre suflet, polemizând, prin mentorul său Oswald Zaur, cu orfismul. Cititorul ştie că Stagiritul se întreba dacă Intelectul prin care sufletul gândeşte şi înţelege este sau nu separabil de sufletul sensibil sau dacă nu vine mai degrabă din exterior, ca principiu transcendent. Dificultatea este dublată de faptul că Aristotel distingea între Intelectul în stare să devină orice lucru (Intelectul pacient sau posibil) şi Intelectul în stare să producă orice lucru (Intelectul agent sau activ). Dar să-i dăm cuvântul lui Beniamin, cel ce era convins că memoria omului e tot atât de încărcată de sensuri ca şi nefericirea: „Sufletul e o lumină invizibilă, aşa că eu am să conturez cu degetul din suflet lumina din suflet şi am să-l fac vizibil, cum susţine Heraclit şi alaiul său de orfici ofticoşi şi neputincioşi care au ştiut doar să viseze la cai verzi pe pereţi, considerând că, dacă nu faci nimic, nu ţi se întâmplă nimic, uitând că nu trebuie să abuzezi de asta, dar ei au abuzat şi n-a rămas din el nici firişor de cenuşă. Totul a fost zădărnicie şi pustiu cu vânturi din cele patru zări. Doar sufletul lor poate că s-ar putea desluşi, bolborosea printre spumele albe ce i se prelungeau pe la colţul gurii Beniamin” (Suburbii... Vol. II, p. 142).

Utilizarea plurivalentă a imprevizibilului, ambiguitatea de labirint, orientarea nucleelor epice spre soluţii insolite, ficţiunea interferată în fantastic şi în transfigurarea de factură realistă, procedeul inserţiei în naraţie, a „fişelor”, subtilitatea auctorială de a lăsa „filei de jurnal plăcerea”, problematica de o complexitate sinonimă cu cea a Lumii, retorică ce scapă deliberat naraţia de sub control, lăsând-o să se metamorfozeze în confesiune tulburătoare, indiscretă, stranie etc. captează permanent atenţia cititorul gata să cadă sub magia Bătrânului Anticar şi să uite că ia parte, cu sau fără voia sa, la crearea eternă a lumii: „Dă mesajul mai repede să-l citim colea la lumina focului de sub alambic unde florile de muşeţel, de mentă, de iasomie amestecate cu muguri de brad, culeşi dimineaţa pe rouă, şi alte câteva mirodenii fierb şi se înfrăţesc şi prind viaţă fără de moarte şi dau putere voinicului şi slăbănogului, sănătosului dar şi bolnavului, celor care au încredere în mine şi vin noaptea să-mi ceară ajutor. Eu sunt gata să-i ajut şi să-i conduc prin hrubele suburbiilor, acolo unde nici Zoroastro şi nici Primarul nu au acces” (Vol. I, p. 61-62).

Simbolismul subsecvent (alambicul, fecioarele lascive cu un picior în casa nebuniei şi cu celălalt în inima raiului, dosarele, abaţia, lacătele grele, armele cu fierul îmbătrânit, lumânările, luneta, călugării, fotoliul cu rotile, jurnalul meticulos şi prob, curvele etc.) este potenţat magic şi traduce o nepotolită sete de a cunoaşte adevărurile fundamentale, situate mai presis de capacitatea obişnuită de înţelegere. Fantezia imagistică barocă, conjugată cu funcţia activă a magicului şi cu preidspoziţia scriitorului ieşean pentru mitologie (excelent inclus în arhitectura barocă a romanului mitul estetic al creaţiei corelat cu tema sacrificiului, fatalităţii, soartei nestatornice, vanitas vanitatum, mitul erosului şi al thanatosului, destinului etc), filosofie, religie, şi poezie fac ca naratorul să se mişte liber pentru sine, deasupra formelor şi esteticilor consacrate.

Metamorfozată după estetica, poetica şi poietica realismului mitico-magic, triada realitate-ficţiune-retorică etc. supune Suburbiile... lui Emilian Marcu la condiţia ilimitată a Poeziei, poate şi pentru că „poezia este cu adevărat realul absolut”. Nu pluspoezia sau minuspoezia asigură originalitatea romanelor scriitorului ieşean, ci voinţa acestuia de a salva spiritul printr-un extaz al gândirii, de a ridica sufletul la înălţimea unicului idol, libertatea, şi de a demonstra că posteritatea nu este neapărat deasupra anteriorităţii. Totala supunere la „document” pe care o pretinde autorul în raport cu celelalte instanţe ale comunicării narative constituie fie un mijloc de verosimilizare, fie suport de condamnare a ficţiunii: „Toţi inversează viaţa, se stropşi Bătrânul Anticar, fabulează despre trecut rescriindu-l ca şi cum s-ar simţi mai bine şi mai puternici, dar degeaba... Viaţa şi trecutul nu se mai pot inventa. Ne facem că nu înţelegem că a trecut aripa de fluture peste fruntea noastră şi ne-a mângâiat şi nici nu neâam dat seama că-i prea târziu.

Aici voi găsi o lume, o viaţă neinventată. Este viaţa de zi cu zi a lui Oswald Zaur Austriacul pe care cei mai mulţi dintre muncitori îl ştiau de Austriacul. Jurnalul e meticulos şi prob, dar aceasta deja pare sofism, suspină Bătrânul a cugetare adâncă. Nimic inventat, nimic în plus, dar ce-i mai important, nimic în minus. O hartă imensă, cu tot cu sentimente, a suburbiilor municipale, acest labirint în care, dacă nu eşti atent te poţi risipi fără puterea de a alege” (Vol. I, pp. 77-78).

Cu siguranţă E.M. are tendinţa totalităţii. Făcând „istoria” suburbiilor, el amplifică romanescul, deşi, povestind, poematizează, acordând libertate tentaţiilor demiurgice, încât teroarea miraculosului, a gustului pentru macabru, fantastic, grotesc, absurd etc. devine firească, estetic vorbind.

Imixtiunea supranaturalului, alături de obiectele magice, de arhetipuri, simboluri etc., conferă adâncime prezentului, sfidează „oboseala” imaginativă, explică recursul sistematic la descriere şi insinuarea spirtului baroc, aşa cum îl defineşte Heinrich Wőlfflin, spirit care, credem, caracterizează retorica şi trăirile scriitorului: „Scheletul unei forme nu mai reprezintă esenţialul: acesta rezidă în suflul care atrage imobilul în fluxul mişcării. Valorilor lui „a fi” li se substituie cele ale devenirii. Frumuseţea nu mai este în ceea ce are limite, ci în ceea ce este ilimitat” (Renaissance et baroque)

Spre ilimitat tinde scriitura din Suburbii... Autorul ştie de la Bregson că numai stările de conştiinţă durează, iar ceea ce durează în timp se îmbogăţeşte şi se transformă, încât, în ordinea spirtului, identitatea nu e imobilă. Aşa se explică identitatea urbei în frunte cu Bătrânul Anticar sau cu ultimul elev de la Şcoala de Arte şi Meserii. Pentru a figura „sufletul care atrage imobilul în fluxul mişcării”, este necesară intuiţia, adică simpatia prin care ne transportăm în interiorul obiectului, pentru a fi în corespondenţă cu ceea ce are acesta unic şi, în consecinţă, inexprimabil: „După ce citi şi reciti cartea aceea despre un ins cam ciudat, care uneori i se părea cunoscut, Primarul îşi dădu seama că şi-a pierdut identitatea. Nimic nu-l mai lega de viaţa asta pământeană, nimic nu-l mai mulţumea, în nimic nu se mai regăsea. Devenise o masă amorfă fără trecut şi fără viitor şi cu un prezent destul de incert...” (Vol. I, p.91).

Decodificat emiescian, romanul Suburbii... reuşeşte performanţa de a revela că „Toate-s vechi şi nouă toate” şi, mai ales, că „Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate.” Avem dorinţa de a dura şi de a exista (permanent va exista un Meşter Manole în viaţă, un Oswald Zaur Austriacul gata să construiască alte „suburbii”...), dorinţa de plăcere (vezi proiectat „masă de taină” la care vor participa „cei cinzeci de bărbţi şi cele cinzeci de prostituate, cinzeci de perechi tulburi şi pofticioase mângâiate de rugul aprins al disperării, stane de piatră”, Vol. I, p. 131, dar şi condiţia surorilor Caraculacu (Minodora, Mitrodora, Nimfodora şi Afrodora), dorinţa de autodistrugere (omniprezentă în cetatea lui Emilian Marcu), de a transmigra de la o condiţie la alta (toate personajele doresc, visează şi altă identitate), încât, vorbind în spiritul budismului (de care romancierul nu mi se pare străin), totul este nelinistit, „cenuşă”, instabilitate, dezamăgire, durere, imprevizibil, despărţire de ceea ce iubim, încât posibila vindecare a omului prin cele trei leacuri tradiţionale (moralitate, concentrare, discenământ) nu este posibilă decât printr-o meditaţie îndreptată spre interior. Uşor de spus, greu de realizat. Puţini sunt cei aleşi, adică capabili să ridice „zaţul cuvintelor prinse în acele adevărate coşciuge ale timpului şi ale găndurilor bine lăcătuite cu catarame de argint frumos lucitor şi aducător de spaimă” (Vol. II, pp 144-145). Ce descoperă cititorul după lectura celor două volume? Faţetele prezentului etern: „prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente şi prezentul din cele viitoare” (Augustin).

Romanul de debut al ieşeanului (Iadul de lux, Postfaţă de Alexandru Dobrescu, Junimea, Iasi, 2004) a fost scris cu cca. 20 de ani în urmă şi prefigurează prin viziune, retorică, aptitudini proteice şi mimetice disponibilităţi pentru tot ceea ce îl reprezintă pe autor în trilogia Suburbii.... . Eclipsarea de sine are ca efect şi în Iadul de lux plăsmuirea unei lumi autonome, suficiente sieşi, în care situarea faţă de agresiunea comunismului (colectivizarea agriculturii) creează noi câmpuri vizuale şi trădează vocaţia autorului pentru picturalitatea narativă: „L-am prins pe unul cum voia să-i facă felul uneia în altar şi aşa cum erau în pielea goală i-am bătut cu un bici de pustiu şi au alergat aşa goi ca nişte câini şi ceilalţi se ţineau de burţi şi râdeau şi pe acela de voia să-l taie nu l-am mai văzut de atunci. Spuneau ceilalţi că i-au văzut numai ţeasta din care beau greierii apă şi oasele erau întinse de parcă ar fi fost în urma unei explozii. Numai p...a rămăsese ţeapănă ca un par şi nimeni nu se atinsese de ea de-ai fi zis că-i din ciment şi nu din carne. Femeile care veneau vara după bureţi înadins se rătăceau pe acolo, să-l vadă aşa schelet, dar încă cu semnul bărbăţiei înflorit pe oasele reci. Şi cu glas tare ziceau, doamne, ce pedeapsă să mori mâncat de lupi, dar se înşelau, fusese mâncat de dragoste şi femeia aceea mai iute de picior l-a lăsat aşa gol în bătaia razelor de lună” (Iadul... p.31).

Savu, Împăratul Nebunilor şi Antim (nebun din cauza deşteptăciunii) sunt, filosific vorbind, nişte cinici ce amintesc de Antisthene, dar mai ales de Diogene, cel ce i-ar cere: „Îndepărtează-te de soarele meu”. Făcând prin cele două personaje „elogiul nebuniei”, Emilian Marcu scrie implicit în Iadul... un discurs despre lauda prostiei hiperbolizată – se ştie – în regimurile totalitare.

Cele două personaje principale („tu eşti deştept şi-şi zic nebun, eu sunt nebun şi-mi zic prost... nu este nici o logică în toată această lume”, p.28) permit reîntoarcerea tipicului în atipic. Pentru a reuşi să nu-şi încurce cititorul, care ştie că „numărul nebunilor este infinit” (Eclesiastul), iar „Pământul este plin de proşti” (Cicero), autorul apelează la cinici, tocmai pentru a putea fi sarcastic, muşcător şi agresiv, pentru a ridiculiza prostia, lenea, inerţia, eterna preferinţă pentru „circ” cu sau fără pâine: „Antim plecă în fruntea acestui cortegiu. Vine, vine circul cu biserica lui umblătoare, lume, lume, Împăratul Nebunilor dă azi reprezentaţie unică. Trece prin sat pe măgarul lui dat cu var să nu i se cunoască păcatele ca nişte strune de ţambal” (Iadul..., p.54).

Ca şi Diogene, eorii adoptă deliberat un comportament ce incriminează modul de viaţă dintr-un sat colectivizat cu biserica scufundată „în timpul unei slujbe”(p.27). insolenţa verbală răstoarnă ierarhiile şi propune implicit, în spiritul folosfiei cinice, unirea virtuţii şi a fericirii într-o experienţă a înţelepciunii de a urma natura. Nu întâmplător, Savu îşi face „în inima pădurii, o biserică de bureţi” (p.28) şi se consideră „prost”, tocmai pentru a-şi afirma libertatea celui care-şi este suficient sieşi. „Înţelepţii” lui Emilian Marcu nu se definesc prin măsură şi stăpânire de sine (în spiritul lui Socrate), ci prin faptul că nu se lasă cuceriţi şi stăpâniţi de mitul puterii: Asceza cinică a lui Savu, Împăratul Nebunilor, se vrea a fi urmată prin adoptarea unui mod de viaţă altfel decât cel considerat normal: „Uite-l bă cum trece pe măgarul lui dat cu var şi cum stă ţeapăn de parcă ar avea în cur un par şi cum cădelniţează cu felinarul de parcă ar fi preot” „Păi să ştiţi, bă, că eu sunt preot. Am cea mai frumoasă biserică s...ţ, cu pensonul în mână am pictat icoanele cu femei goale tinând prunci curaţi ca laptele în mâinile lor şi femei prihănite doar de ochiul meu sănătos şi de buzele păcătoşilor ăstora de hoţi care vin să-şi lase păcatele de o viaţă aici la uşa bisericii s...ţ. Cum sună bănuţii pe pieptul lor, pe sânii lor ca nişte mere-ntomnate şi eu le aud, că sufletul lor vine la biserica mea să se întâlnească cu hoţii, să facă dragoste cum n-au făcut ele decât în vis. Şi hoţii cu labele mari le apucă şi le torc de parcă ar fi nişte caiere sfinte din care se ţese cămaşa răbdării” (Iadul de lux, pp.58-59).

Respingând tot ce ne aserveşte (avere, rang, onoruri, reputaţie, carieră, glorie etc.), „nebunii” din Iadul de lux (Savu, Antim, Piticu, Liana, Anghel Salapa, Maleahi, Papil Areapagitul, Agatanghel cel Adevărat, Lazăr Terapont zis-cel-Trist, Glicheria, părintele Lavru, Marta) ne sugerează că toate nenorocirile noastre sunt faptele noastre. Retorica unică, de o muzicalitate barocă, estompează amoralismul funciar al realului şi salvează scriitura de cinismul filosofic „vulgar”.

Deocamdată, Emilian Marcu este un romancier ce nu poate fi definit. De altfel, un scriitor definit este un scriitor finit. Nu ascundem că aşteptăm cu interes Suburbii... , Vol. III, când, promitem, vom reveni. Greutatea rămâne însă în sarcina cititorului, care va trebui să reziste cântecelor de sirenă ale personajelor din Iadul... şi Suburbii... Nu e uşor, vă spun din experienţă. Intri în Text cu ideile tale şi ieşi cu ale Autorului, nu mai vorbesc de ispitele şi capcanele întinse, unde te aştepţi mai puţin, de personaje.

24 Iunie 2008 - EMILIAN MARCU: „MUZEU DE SATE“, Ed. Junimea, Iaşi (Cezarina Adamescu)

În casa încremenită-n veac mirosind a pestelcă devenită straiţă cu mere crude şi de timpuriu viermănoase, cu gutui chircite, pătate, care-ţi fac cerul gurii pungă, păşind încet să nu sperie îngerii serii ce veghează necontenit la umerii tindei, să nu dea buzna nălucile serii, ţăranul, când intră şi când iese pe uşă, face o cruce adâncă. Îl ias pe Dumnezeu pretutindeni cu sine şi îl aduce din nou acasă.

A dat Dumnezeu şi s-a văzut iar acasă. Să dea Dumnezeu şi să-şi mântuie şi astăzi tocmelile făcute-n ajun, ori mai demult, cu socotinţă, şi să se întoarcă teafăr. Cine pleacă, fie şi câteva verste din bătătură, se duce cu gândul înoarcerii. În fiecare plecare există şi o revenire din punctual de unde te-ai desprins. Şi acest punct se numeşte ACASĂ. Doar aici e stăpân şi rob, cu voia Domnului, pe toate cele, aici se simte întemeiat şi pus de strajă la rosturile firii . În locul acesta numit acasă, toate sunt sfinte – după vorbele unui cântec, toate mărunţişurile au temei şi bună folosinţă, iar omul le ştie nimeri, chiar şi în crucea nopţii.

Aici îl va aştepta întotdeauna cineva. Cu un ştergar alb sau cu o năframă, fluturată în rama porţii ori în tocul uşii, cu o lacrimă strivită fugar între gene şi cu un surâs blând pe buze. Sau măcar cu o batistă fluturând de bună venire sau a rămas bun până la întoarcere.

Şi precum casa aceasta, sunt multele şi mutele de durerea plecării copiilor prin străini, case cu ochi gri de albeaţă, de lacrimi şi aşteptare îndelungă, aşa sunt aproape toate, căzutele pe grumaji, de ostoi, de vremi ori de stihiile firii. “Câte-o privire tristă ne adună/ Şi ne tot plimbă-n gând până departe./ Intrăm în sat şi-i spunem “ziua bună”,/ Intrăm în sat ca-ntr-un muzeu de sate” – spune autorul în poezia care dă titlul acestui volum.

Să pătrundem şi noi cu paşi neauziţi în acest univers rural, prin bunăvoinţa Poetului şi să încercăm a ne familiariza cu atmosfera lui.

Dar, din viu şi forfotitor până la vacarm, cu larmă pe uliţi şi până-n buricul pământului, când oare a devenit satul precum muzeul, cu exponatele conservate atent, ori numai neglijent depozitate, stivuite într-un spaţiu de înstrăinare parcă impropriu, din ce în ce mai altfel, de nerecunoscut, fie pentru că dintr-o dată, casele s-au micşorat, s-au pitit pe după copacii – singurii care nu devin mai mici, dimpotrivă; s-au ascuns după ţiglele decolorate şi după ulucile sparte, tablele smulse, podul, hambarele, şurele părăsite, cui să-i mai pese? după tencuiala căzută, acoperişul crăpat, cine să le mai rânduiască aidoma?

Memoria satului încă vie, s-a păstrat undeva, într-un hrisov, ceaslov, ispisoc ori o monografie pripit întocmită (nici o monografie nu poate reda cu adevărat atmosfera, aerul magic, mirosul salcâmului înflorit, al busuiocului sau al florii de viţă de vie) – cu imagini de grup ovoidale, sepia în care zâmbetele îngheţate şi ochii sticloşi ai ţăranirlor, aşezaţi stingher, în mod aleatoriu, umăr lângă umăr, parcă spun: Ce s-a ales din noi, din casa şi bătătura noastră, din toate acele acareturi trebuincioase (de nearuncat pentru că nu te înduri să le arunci, deşi sunt ruginite şi aproape ştirbe), ce s-a ales din pământul pe care atât l-am slujit şi preţuit, pe care l-am sărutat cu evlavie şi în faţa căruia am făcut metanii, ne-am închinat pe spinarea lui bătătorită cu faţa către răsărit, dar din care n-am luat decât un căuş, câţiva bulgări căzuţi cu zgomot sec peste cutia de lemn negeluit în care ne dormim somnul veşnic?

Aceasta ar fi drama satelor devenite muzee, în care obiectele nu vor mai prinde nicicând viaţă precum odinioară, în mâinile copiilor, nepoţilor, bunicilor şi stăpânilor casei, sub surâsul cald al mamei care ştia să le însufleţească, sau al vigorii bărbatului care ştie să facă să şuiere coasa, ori sapa, să geamă pământul sub plug, în timp ce fusul cântă o litanie molcom, în mâinile vrednicelor neveste.

Mesajul tulburător al satelor muribunde, în mod paradoxal,cu cât sunt mai împodobite cu vile enorme, castele, căsoaie supraetajate şi garduri până la cer, să nu se vadă în ogradă, ori geamuri reflectorizante (ce invenţie!) (altădată gardul era de un metru, de florile cucului, megieşii se vedeau şi-şi vorbeau peste gard şi era o armonie edenică, ori se strigau de la livadă la livadă, prin vie, nimic nu puteai ţine pentru tine, se vedea în ogradă ca-n suflet şi nimeni nu avea nimic de ascuns; şi nici nu se temea de tâlhari, gospodarii nu-şi puneau broaşte şi yale, obloane, zăvoare) – cu atât sunt mai străine de om, făcute parcă pentru alt fel de fiinţe. Să ne fi transformat noi într-atât încât să nu ne mai recunoaştem în ochii vecinilor? Acest mesaj este transfigurat în metafore şi imagini covârşitor de frumoase, scrise cu lacrima emoţiei genuine: “Ca-ntr-un muzeu cu uşile de iarbă,/ Ca-ntr-un muzeu cu uşile de lut/ Intrăm în sat şi-avem pământ în barbă;/ Cămaşa de pământ ne-o punem scut.” (Muzeu de sate).

O călătorie iniţiatică într-un timp revolut, o cădere în sine precum e căderea în ceruri, în adâncurile abisale ale fiinţei pentru a-şi regăsi rădăcinile, căci omul fără rădăcini, e ca şi copacul, luat de vânturi. O călătorie “înspre bunici”, în spaţiul de jind unde cândva era grădina nostrului rai, paradisul pierdut, a cărui amintire scrijelă cercevelele minţii. Printre umbre şi lumini, dar mai ales, rezemaţi de umbre, deschizând “uşi de iarbă”, apoi “uşi de lut”, într-un “teritoriu vast şi ireal”, acolo unde doar Dumnezeu mai măsoară “veşnicia caselor pe deal”(Muzeu de sate), îi întâlnim pe ai noştri şi nu-i recunoaştem, sau ei nu ne recunosc, astfel încât, ne întrebăm: cât mai suntem ai lor şi cât mai sunt cu adevărat ai noştri?

Desigur, întoarcerea nu e uşoară. Nici Fiul risipitor nu s-a reîntors lesne la Tatăl. A trebuit mai întâi să mănânce roşcovele date porcilor. Apoi şi-a intrat în sine. Întoarcerea presupune, pe lângă bucuria revederii şi săgeţile amintirii celor care au fost, fulgerul nostalgiei unui timp iremediabil sfârşit înainte de vreme, dar e ceva mai tare decât toate acestea: e chemarea tainică şi mistuitoare numită dor. Fiindcă, spune poetul: “acasă-nseamnă împlinitul dor”. “Atingem blând cu pleoapa dimineaţa/ Şi rana curge-ncet peste priviri/ Călătorind ni se subţie viaţa/ Şi-adânc ne îngropăm în amintiri.// Şi deodată fulgerul ne-ncearcă/ Pe gândul cel mai tăinuit, fireşte,/ Spre-acasă paşii vor să ne întoarcă:/ Simţim, copilăria ne-ndumnezeieşte.” (Acasă).

Magistral este surprins chipul ţăranului în multiplele lui ipostaze: de călător la oraş, de trudnic cu sudoarea şiroindu-i pe spinare, de om dornic de a gusta din plăcerile vieţii, ori numai în dulcea tihnă a nopţii, sau la utrenii şi vecernii din zilele feriale ori de sărbătoare, exercitându-şi credinţa şi pietatea populară faţă de Maica Domnului şi faţă de sfinţi şi, în cele din urmă, este surprins, în ipostaza cea mai stranie, aceea a intrării senine în veşnicie.

Perspective, deloc idilice, deloc bucolice, dar realiste, imagini fruste spintecă realitatea precum un pumnal – carnea şi sufletul: ţăranul descins din matca lui ancestrală e cât se poate de stingher şi “Parcă altcineva în pielea lui ar fi intrat/ şi se luptă să-l alunge din sat” (Mesagerul).

“Mersul îi este sfios şi confuz” şi pare că “se repede la lume cu privirea, un lup”.

“În palmele lui rănile încolţesc într-o doară/ I se pare că nu merge ci zboară” (Mesagerul).

Departe de glia lui, unde se simte în siguranţă, el îşi pierde identitatea: “Ce ciudată vietate să fie el oare/ Când se rupe de sat şi ponoare?/ În palme rănile-i încolţesc deodată/ el călătoreşte din tată în tată” (Mesagerul).

Autorul recurge la un protest cu şi fără cuvinte, un protest gestual, semnificativ, cu mâini în formă de cruce şi vocea sugrumată de profundă mâhnire, “cu genele-n broboane”, şi acest protest perfect îndreptăţit, răzbate din fiecare pagină a volumului, un amarnic protest-mărturie dar şi un protest-omagiu pentru efigia ţăranului care-şi pierde treptat statura spirituală, imaginea arhetipală, emblematică, întipărită în inelele veacului precum ale unui arbor străbun, tot mai năruit de la rădăcină, uscat şi devorat de omizi şi de alţi paraziţi înspre crengi, protest care ar vrea să reînvie vigoarea arborelui-ţăran de odinioară, acel gorun ori paltin, stejar ori brad falnic, neclintit precum stânca în faţa urgiilor veacului. În mai toate poemele există un sâmbur dureros, un mesaj disperat care ar vrea să oprească, dacă nu Timpul, măcar tăvălugul istoriei neghioabe ce se prăvale năprasnic asupra satului şi a simbolului său mistic: ţăranul.

Autorul îl vede pe acest nemuritor care trage să moară, nu cum i-au sortit străbunii, în dreaptă fălnicie, ci agonizând lent şi smerit şi neputincios, cu ochii într-o jerbă de mirări şi cu sufletul sfâşiat de nedumeriri, la care, de la o vreme, nici nu mai încearcă a le găsi răspunsul.

“Înaintează iarna cu tropot de ninsoare/ De-atâta trudă iată-l însămânţat de viu/ Sub unghii fuge iarna să-l ocrotească-n floare/ Ţăranu-şi face-n taină din pâine un sicriu.// În lacrima-i aprinsă se leagănă un prunc/ De casa câmpului se-apropie cu teamă/ Cu răni în palme şi pe pleoape, e năuc;/ În răstignirea nopţii aude câmpia cum îl cheamă.// Împodobit de trudă, iată-l întulburat cum creşte,/Zidit de ochiul lunii, cu iarba pe obraz./ Din umeri muşcă grâul, în pleoape-i viscoleşte./ De frica-nsigurării el stă şi-n moarte treaz.” (Ţăranul zidit).

La Emilian Marcu ţăranul e lacrima ţării, “o lacrimă care plânge cu ochi” – cum spunea Nichita. E rana de nevindecat care înmugureşte şi înfloreşte în pământul de suflet, pământ presărat cu seminţele harului ancestral, trecut în grâu, nuntit şi nenuntit, stropit de roua sudorii prelinsă pe spinarea bărbătească, atât de coşcovită de arşiţi şi vânt. E lacrima dintre plus infinitul bucuriei şi minus infinitul întristării, cum spunea un vestit muzicolog. Este lacrima din sămânţa primordială, acel genom mistic înrudit cu grâul, încuscrit cu lumina, cu ploaia şi vântul, cu cerga omătului care-i ţine de cald în Gerar.

Adeseori, Poetul se confundă cu această efigie ancestrală, îi împrumută trăsăturile, fermitatea, neîncovoierea şi, mai ales, demnitatea.

Dar la ce judecată, la ce tribunal ar trebui să tragă ţăranul Istoria pentru ofensa de a nu-i mai îngădui să fie el însuşi? Şi ţăranul o ştie: doar Tribunalul Divin, la Judecata Supremă îi va face, în sfârşit, judeţ drept şi-l va repune într-ale sale. Până atunci, nu-i rămâne decât: “În odăjdii de lumină/ el singur fără amintiri,/ numai raza trupului său,/ deschide ferecatele porţi ale cerului” (În cartea de aur a stelelor).

Cu toate acestea, el semnează cu degetul mare crăpat, apăsat şi roşu de rănile ca nişte pâini mustinde, semnează “certificatul de naştere al grâului”.

“Nu, ceritifcatul de naştere al grâului totuşi se scrie/ Acolo unde în fiecare primăvară s-a scris,/ Acolo unde odată cu grâul cultivăm veşnicie,/ Acolo unde ţăranul de ţară nu se vrea compromis.// Acolo se scrie sub biciuire de soare/ Cartea despre grâul curat, despre cai,/ Nu între două trenuri şi la câte o sărbătoare/ Când acasă ţăranii de oraş se simt ca în rai.” (Poem de întoarcere).

El - şi aici se vede identificarea Autorului cu efigia ţăranului– tot mai nădăjduieşte: “că seminţele se vor vinde acolo unde li-e locul/ Nu în pieţele marilor oraşe ca nişte podoabe de soi/ Că nu va mai fi nevoit ţăranul să le aburce în trenuri/ Şi să le tot plimbe, în disperare, înainte şi înapoi.” (Poem de întoarcere).

Această solidarizare tacită a Autorului cu ţăranul – consângeanul şi spiritul său pereche, îl obligă în conştiinţă să fie părtaş la toate rănile lui văzute şi nevăzute, aşa cum noi suntem părtaşi la rănile lui Hristos:

“Un zvon se aude că poate va fi bine,/ Că hambarele vor putea fi întrebuinţate din nou/ că ţăranul de ţară n-a uitat să se-nchine/ Şi că munca lui nu va fi făcută cadou.// Că va putea să scrie pe răni şi pe grâu/ Un certificat de naştere al grâului în tăcere/ Că nu va mai fi hăituit ca al nimănui/ Când se pregăteşte cu multă migală pentru-nviere.// Tot mai des se aude un zvon ca şi cum/ Statuia ţăranului sub pământ s-ar lăsa ridicată/ Şi că procesul de adaptare va ajunge la capăt de drum/ Şi el nu va mai pleca din sat niciodată.”(Poem de întoarcere).

Ţăranul, a cărui religie este pământul, spovedindu-se străbunilor, în scârţâitul carelor, povestind despre vreme şi vremuri, despre recoltă şi despre urmaşi. “Unii-şi astupă rănile cu gura/ Săpoată astfel să se spovedească/Pământului ce parcă geme stins//Şi-i istovit de holda sa cerească.// Ascultă, Doamne, cum vorbesc prin noapte/ Ţăranii-n câmp cu străbunicii lor/ Şi nici nu simt c-au palmele crăpate/ Şi bătăturile însângerate îi mai dor.”(Străbunii).

Sufletele celor blajini se-ntorc uneori pe la locurile unde au trudit şi de unde s-au smuls fără vrere, să-şi mai vadă glia, casele, pruncii şi vitele:

“Ei vin din când în când din deal,/ Ei vin din satul lor de sub pământ,/ Din giulgiul tainic şi imperial:/ În satul viu se-ntorc din când în când.// (…) Statui de grâu se-nalţă printre vii,/ Statui de grâu se-nalţă şi suspină./ Bătrâni plecaţi, ei se întorc copii/ Din satul lor se-ntorc la noi lumină.” (Din când în când).

Aici este reiterată o altă temă fundamentală, cea a trecerii la cele veşnice şi anume, faptul că moartea nu este o stare definitivă, implacabilă, ci o (pre)facere în altceva, defuncţii se pot întoarce sub alte forme şi chipuri ca să fie alături de cei rămaşi şi mai ales, de acasa unde şi-au trăit traiul. Ei rămân undeva, în amintirea urmaşilor, o părticică din trupurile şi sufletele lor prelingându-se în copii. Şi astfel, învingând moartea, ei aşteaptă Învierea Universală, cea de la sfârşitul veacurilor. De aceea, pleacă pregătiţi, gătiţi ca de nuntă, ca de o petrecere sfântă, pentru întâlnirea decisivă şi pentru Marele Prag pe care-l au de trecut.

Ţăranul, acest Mare Anonim, acest ilustru Erou necunoscut, al cărui paşaport e pământul, palma plină de glod şi iarba răsărită de sub unghii, căruia-i cântă greierii-n călcâiele crăpate şi negre, “cu greierii în sânge ţârâind” – îşi pregătesc din timp “paşaportul pentru pământ” (Paşaport de ţăran). Ţăranul, a cărui Epopee sfântă nu s-a scris încă, deşi ar fi meritat-o din plin. Viaţa lui – o viaţă bine întocmită, ar fi putut fi o adevărată operă de artă prin excelenţă, cu imperfecţiuni şi rotunjimi, colţuri sfărâmate şi netezişuri, aluviuni, pietre risipite şi iar adunate în matcă şi cu spaţii de jind, cât cuprinde.

Şi cât de îndreptăţită e revolta autorului faţă de dispreţul făţiş arătat de puternicii zilei faţă de Ţăran de truda şi sudoarea lui care ne hrănesc, faţă de sat şi tot ce-i legat de viaţa sa îndătinată, şi această revoltă e nu fără temei: “E vremea când grâul ar trebui să se treiere/ pe aria noastră de ţară, să se treiere, cu smerenie iar,/ dar liderii noştri tac, şi se ştie cu smerenie/ că pâinea se vrea şi acasă, nu numai în dicţionar.// Şi că pentru hrană, trebuie să se înţeleagă,/ Nu-i suficientă revoluţia agrară şi-atât,/ mai trebuiesc preţuiţi şi ţăranii de ţară,/ cei care au şi în ochi şi în gură pământ.//(…) Doamne, ce timpuri în fereşti ne tot cată,/ E târziu, e devreme, e totuşi ciudat/ Revoluţia agrară e tot mai neterminată,/ Ţăranii de ţară, par a fi, însă, scoşi la mezat.” (Despre o falsă revoluţie agrară).

Autorul face o disctincţie în mai toate poemele sale între ţăranii de ţară, rămaşi la coasă şi cei dezrădăcinaţi, care, chiar când se întorc, se simt străini şi debusolaţi.

Într-adevăr, despre dezrădăcinarea şi înstrăinarea copiilor de ţărani plecaţi în oraşe la învăţătură, ori la alte rosturi, Emilian Marcu se exprimă în versuri tulburătoare, cu un îndemn sfânt, ca toţi cei plecaţi să se întoarcă măcar o zi şi să fie ţărani, aşa cum s-au născut, să simtă din nou rosturile dintâi ale vieţii: “Să simţi cum grâul luptă cu a fi/ Şi lupta lui sub frunte să te doară.// Ţăran să fii o zi, o zi măcar/ Pe muchia lunii să-ţi asculţi privirea./ Durerea mâinii să-nflorească iar,/ Curată-ţi fie lacrima şi firea.// Şi-n ziua-aceea mare cât un veac/ Să stai în poartă rezemat de moarte/ Şi să-ţi aştepţi copiii care au plecat/ Într-un oraş îndepărtat să-nveţe carte.// Tot învăţând, tot învăţând ei au uitat/ Un drum curat, subţire, ce-i măsoară,/ Un drum cu troscot care duce-n sat;/ O aţă ce de viaţă-i înfăşoară.// O zi apoi din nou ţărani să fie/ Şi ei să poată grâului din nou vorbi/ În palmă iarba grea de veşnicie/ Să îi înveţe ce înseamană verbu-a fi.// Ţăran să fie o zi, o zi măcar/ Copilul cel plecat prin veac aiurea/ Durerea-n palme să-nflorească iar,/ Să simtă-n poartă trist gemând pădurea.// O zi din viaţă, da, măcar o zi/ Să ai puterea să trăieşti la ţară/ Să simţi cum grâu-nvaţă a trăi/ Şi toate-acestea-n creştet să te doară.” (O zi ţăran).

Ce carte – alta – mai întreagă, mai alcătuită şi mai întemeiată pe rană s-ar putea scrie despre ŢĂRAN?

Iconul poetic reînvie chipurile de altădată ale învăţătorilor, al bătrânului tăietor de vie, ale urătorilor jieni veniţi să colinde cu cerbul şi capra, al ţăranului ce aduce la oraş un coş cu cireşe: “Câte-un coş cu fructe un ţăran aduce,/ Câte-un coş aduce cu melancolii./ Dealu-n spate, parcă, i s-ar face cruce:/ Tainic ne învaţă să fim iar copii.//Pieţele se-nclină aşteptând alene/ Să le-nnobileze cu-acel gust suav/ Un ţăran ce-şi prinde două boabe-n gene;/ Două lacrimi roşii ce îl fac mai grav/ Un ţăran aduce câte-un coş în spate/ De pe-un deal în care dorm străbunii toţi,/ Câte-un coş cu fructe prevestind că poate/ Doar aşa mai trage dealul său pe roţi.// E lumină blândă o cireaşă plină./ E lumină prinsă tainic la urechi:/ Un ţăran aduce din străbuni lumină/ Printr-un coş cu fructe ca pentru priveghi.”(Cireşe de mai).

Şi ţăranul cel tânăr – substitutul Poetului – e “o candelă aprinsă” ce “pâlpâie mângâind cu privirile aprinse câmpia”.

Dar, mai cu seamă Poetul închină imnuri şi ode, litanii sfinte acestui truditor anonim, Ţăranul Român, “cu palma cât o ţară”, imnuri care ar trebui adoptate de naţiune şi emblema lui s-ar cuveni aşezată pe steag, ori pe stemă. Nu sunt cuvinte destule, pentru a preţui aşa cum se cuvine vocea de stentor care, iată, strigă ca Ioan Botezătorul în pustie: “Am scris despre ţărani ca despre sfinţi/ Şi despre sat am scris cu străşncie./ Ca-ntr-un muzeu veneam pe la părinţi/ Şi-i căutam în propria copilărie.” (Cântec de jale).

Revolta este cu atât mai îndreptăţită când: “Vine ţăranul, din livadă, cu căruţa cu mere/ Şi este luat în derâdere până obrazul i se înnegreşte.//(…)/ Ca o ploaie de mai, ca o zăpadă-n colind/ Printre culturi de cucută şi zi de tăciune/ Se aprinde ceara albinelor ce trec peste Ind/ Să ne sfinţească şi să ne mântuie de stricăciune.// Răbdător ca un bivol la plugul tristeţii,/ Ca o vită sub biciuire zbătându-se-n van/ Ţăranul român, talpa ţării şi-a vieţii/ Cu câmpia în spate se-aruncă-n tavan.”(Căruţa cu var şi căruţa cu mere).

Există un timp pentru toate. Pentru cele făcute şi pentru cele nefăcute. Pentru răbdare şi pentru teamă şi îndoială. Nu se poate spune că ţăranul este un nerăbdător. La el răbdarea-i precum sarea. Dar şi când ajunge la liman, atunci toate se răstoarnă. “Din ţâţâni se va scutura, va smulge ce-i rău,/ Nimic nu se va mai ţine de la sine-n picioare,/ Nimeni nu va mai judeca în numele său,/ Şi nu-l va mai păcăli în a lui aşteptare.// Truditor ca un bivol, răbdător ca un drum/ În ceara tristeţii îmbrăcat şi-n tăcere/ Ţăranul român va şti cum, necum/ Să se prindă de glie ca de-un pat de durere.// Smuls nu se va lăsa, nu se va lăsa nici vândut/ Chiar de-ar fi jupuit ca o vită de trudă./ În oalele de Horezu, de Marginea, sfântul lut/ Îl va ocroti şi-l va ţine că lui îi e rudă.// Şi căruţa cu var şi căruţa cu mere/ Nu vor fi doar un vis sau poate-un coşmar./ Ţăranul Român răbdător, are-atâta putere/ Să se-nchine la căruţa cu mere, la căruţa cu var.” (Căruţa cu var şi căruţa cu mere).

Înfrăţit cu grâul, ţăranul reiterează cu propria sa existenţă, drumul pâinii – de la semănare, încolţire, creştere, pârguire, coacerea deplină, rodul dăruit până la întoarcerea în lut. Strâns legaţi ca într-un mit ancestral unde nici unul n-ar putea fără celălalt: “Iată, strigă ţăranul şi limba îi încolţeşte/ de la grâul mestecat încă de când era crud,/ iată grâul este Dumnezeul ce creşte,/ este pâinea sub ţărână urlând.// Se revoltă sămânţa în saci de lumină/ strigă ţăranul năduşind de greutate şi dor./ Iată cum se deschid arterele grâului/ şi începe marea călătorie spre zbor.// Fără patimă, fără ură şi fără trudă/ se deschide şi se-nfrăţeşte în starea primară/ grâul şi îşi începe călătoria şi-asudă/ până pâine se face şi iar din saci vrea să sară.// Se revoltă sămânţa în arii şi parcă/ Lumina grâului pe noi s-a zidit/ Şi iar din pământ vrea să se-ntoarcă:/ Ţăranul intră cu grâul în mit.” (Stare (VIII).

Personaj şi Autor totodată, fiecare cu atributele sale, disputându-şi succesiv şi consecutiv întâietatea, Ţăranul cel Tânăr – apare în mai toate poemele, în ipostazele sale specifice, manifest ori doar subliminal. Îi simţi prezenţa, revolta simţurilor, revolta conştiinţei, el e gata să-şi revendice cu preţul sângelui, locul său în istorie: “Ca bobul de rouă de fraged şi pur/ În zăcătoarea aceasta a lunii,/ Pe poarta cea mare a patriei,/ Pe poarta cea mare intră-n istorie.” (Ţăranul cel tânăr ca bobul de rouă).

Personajele lui Emilian Marcu se nasc şi trăiesc, nu numai în imaginaţia Poetului, nu numai în file de carte, ci în acest Muzeu de sate înviat şi trezit din somnul adânc al uitării, al nepăsării, al amintirilor împalidate. Şi de fapt, acesta este mesajul cărţii – de a le prelungi existenţele în timp şi spaţiu, sub irişii uimiţi de tăcerea nedreaptă ce se aşternuse colb peste memorie.

Astfel sunt: Ţăranca nebună de dragoste, cea care “nu poate, nu are curaj nici ştiinţă/ să spună că iubeşte sărmana fiinţă./ Se lasă târâtă de dor şi de ac/ să fie cusută în florile care tac/ şi din când în când dacă are noroc/ răsare pe pânză într-o floare de busuioc.”

Apoi, ţăranca bătrână, având veşnic în mână andrelele şi: “Cu andrelele-n mână ca într-un ritual,/ ţăranca bătrână se sprijină de un deal,/ se sprijină aşa ca de un gard/ şi simte cum hainele pe ea încetu cu-ncetul tot ard/ şi mai pune câte-o floare-n maramă şi în prosop/ fără să-şi mărturisească ascunsul ei scop./ Cu andrelele-n mână, săbii uşoare/ se luptă şi nici nu ştie că moare/ nici nu simte cum trece încet/ spre cei din portrete şi din sipet,/ cum din aceste unelte primare/ ţăranca bătrână încropeşte ninsoare,/ un coş cu flori, o pomană, un chin;/ pune între lucrurile ei curate pelin./ Le-aşează-n tăcere pe părţi/ preţuindu-le ca pe sfintele cărţi./ Le rostuieşte pe rafturi şi le măsoară,/ clituri le face şi învaţă cum să nu moară/ şi în umbra ei tot mai joasă/ pune lumină pentru mire şi pentru mireasă,/ pune pentru mireasă şi pentru mire/ speranaţă în sfânta ei primenire,/ apoi lasă uneltele ce s-au tocit de lucrare/ şi se întoarce la cei din sipete şi din chenare.” (Lumină pentru mire şi pentru mireasă).

Toate acestea sunt modele arhetipale ale genitorilor şi ale cunoscuţilor, prinşi în rame de fotografii şi-n sipete. Dintre toate, firesc, se desprind icoanele părinţilor.

Ritualuri străvechi sunt păstrate cu sfinţenie, cum e acela al prelucrării turtelor de floarea soarelui pentru tescuit untdelemn: “Seminţele se bulucesc în saci de cânepă toarsă;/ Sunt duse la oraş şi-s trântite într-o raclă de lemn./ O parte se fac iar turte şi le duc ţăranii acasă,/ Doar sâmburele este prăjit şi făcut untdelemn.// Cu pâini calde în mâinile lor bătucite,/ Cu pâini, mari, aburind ca după baie de cal./ Vin ţăranii cu pruncii lor şi aşteaptă/ Până un fir subţire de ulei se arată-n canal.// Stau la rând să-şi înmoaie bucata cea dulce/ În rodul lor şi sudoarea de-o vară./ Şi-apoi sătui, cu toţii, se duc să se culce/ Pe cojoacele groase aşezate afară.” (Floarea Soarelui).

Un univers fascinant, nu prin grandoare şi fast, ci prin măreţia lucrurilor simple şi smerite, ca pământul şi apa, prin firescul naşterii, vieţii şi morţii, prin păstrarea cu sfinţenie a datinilor şi prin rânduielile atât de bine ştiute, trecute mai departe la generaţiile următoare: “Ţăranii beau lumină din cântecele-ncinse/ Şi în părinţi e taină. Copiii le sunt zid.” (În aşteptarea verii).

Om şi rost. Împletite armonios şi tainic de când lumea. Ţăranul poartă efigia pâinii în rănile din palme care-i înfloresc o dată cu grâul şi în ele se vede dăltuită Statuia pâinii: “Statuia grâului nu-i legănată-n flori,/ Nu-i legănată-n vis sau în durere/ Când vrea ţăranul s-o aducă-n zori/ Se sprijină în două lumânări de miere.// Şi trece-alaiul străjuit de crini/ Ca o fantomă noaptea-n cer să urce./ Statuia pâinii-i lacrimă pe mâini;/ se face grâul în câmpie cruce.// (…)/ Şi-aşa ţăran şi pâine pe pământ,/ Beţie dulce-n blândă legănare/ De miere rece şi de cald comând/ În cer devin ei marile altare.”

Evocarea meleagului natal este, de asemenea încărcată de nostalgii şi de emoţie sugrumată-n glas, de imagini privite prin ocheanul întors şi reîntoarse-n ecoul candorii celor dintâi ani: “Îi văd cum intră-n case ca nişte dealuri scunde,/ Copilăria-mi curge asemeni unei ape/ Cu pasul lor de aer în timp vor să se-afunde;/ Au umbra rezemată de veac. Vor să se-adape// Din lacrima tăcerii în care-şi scaldă grâul/ Ţăranii care-n taină s-au tot purtat prin ani/ Au palmele crăpate şi-şi trec pe pleoape râul/ Mereu să fie-n moarte cel mai curaţi ţărani.//(…)/ Un cer căzut pe iazuri ca o cupolă mată/ Îmi străjuie-n tăcere un joc ce l-am uitat./ Copilul care încă de-atâta timp mă cată/ Ca un ecou mă cheamă de-a pururea prin sat.” (Vară la Heleşteni).

Atâta înţelegere de rost, doar ţăranul are, luând, în înţelepciunea sa, viaţa şi moartea, aşa cum sunt şi nefăcând caz nici de una, nici de cealaltă, ei se petrec iluminaţi de harul credinţei, lăsându-şi chipurile-n rame vechi şi, ici-colo, în câte-un obiect – doar al lor – ce devine în mâinile urmaşilor – precum moaştele.

Ţăranul intră-n moarte învingător, el trece-n flori şi-n iarbă: “Se sfarmă luna cocoţată-n greieri/ Ca un miraculos cristal imperial/ Când un ţăran pe uşa ţărnii intră/ Se clatină de disperare-un deal.// Şi apa clipocindă în izvoare/ Pe chipul lui e-un prapor înflorit/ Când un ţăran se schimbă într-o floare/ peste câmpie umbra-i este mit.// Luna în greieri îşi clatină lumina/ Când un ţăran cu ţărnă s-a încins./ De umbra lui se-aprinde-ncet colina/ Dar el nu intră acolo niciodată-nvins.” (Când intră-n câmp).

Ţăranul, ale cărui scrisori de acreditare sunt roadele câmpului, “Prin bobul de grâu el se uită să vadă/ De-i primim scrisorile de acreditare” (Scrisori de acreditare).

Drama însă cea mare a ţăranilor este, aşa cum bine subliniază autorul, faptul că şi-au schimbat şi ei, o dată cu vremurile, şi mentalitatea. Cei înstrăinaţi revin şi-şi revendică drepturile pe care doar cei îndătinaţi le-au păstrat. Şi de aici o luptă surdă pentru palma de pământ rămasă pârloagă: “Nici orăşeni şi nici ţărani nu sunt/ Când greu a fost s-au repezit la gară/ Şi-acolo au însămânţat doar vânt/ Şi-au tot sperat furtună să răsară.// Am scris de multe ori de drama de la sat,/ Am scris mereu despre-un muzeu de sate./ Mă tot întreb ce vrajbă i-a-ndemnat/ Să semene atâta ură şi păcate?// Am scris despre ţărani ca despre sfinţi/ Şi despre sat am scris cu străşnicie./ Veneam aici ca-ntr-un muzeu pe la părinţi/ Şi-acum, te-ai rătăcit atât de mult copilărie.” (Cântec de jale).

Cu toate aceste mici sau mari tulburări, satul rămâne “locul sacru unde noi/ Cuminţi şi necuminţi ne-ntoarcem către sară/ Când ni se gată merindea dintre ploi/ Şi plugul lunii trece şi ne ară” (Satul).

Aşadar, satul rămâne şi pentru cei născuţi în el şi pentru ceilalţi, “semn pentru veşnicie”.

Iată încă o magistrală Ipostază la muzeul satului: “Ţăranii noştri au intrat în cărţi/ Cu cară şi cu boi şi cu rasteie,/ Li se ciopliră din cuvinte porţi/ Şi satele li s-au făcut muzee.// Unde-s ţăranii de mai sunt ţărani/ Ne întrebăm când trenul intră-n gară/ Sau când alunecă spre sate blând/ Şi înveliţi în pâine ei coboară?/ Unde-s ţăranii, Doamne, unde sunt/ Genunchii lor de rouă adormiţi,/ Care-au rămas patriarhali şi blânzi/ Liber-cugetători ca nişte sfinţi?// Blestemul căror taţi ei trebuie să-l ducă/ Prin trenuri, lunecând, cu genţi soioase,/ De parcă-n ei stafia pâinii urcă/ Şi înveliţi în ea s-ar duce către case?// Cu ce-au greşit de trebuie să-şi plimbe/ Mâinile lor pe coasele din piaţă/ Şi între timp în câmpuri grâul plânge/ Şi altu-n saci aşteaptă să ia viaţă?// De ce avem ţărani numai în cărţi/ Şi-n trenuri lungi, cu pâine burduşite/ Ce pleacă-ncet icnind din gări/ Şi duc ţăranii-n satele-adormite?// Ţăranii noştri au intrat în cărţi/ Cu cară şi cu boi şi cu rasteie./ Li s-au cioplit plecările în porţi/ Şi satele li s-au făcut muzee.”

Şi în cele din urmă, ţăranul “se-mbracă-n grâu” ca într-o cămaşă de mire, în călătoria lui spre veşnicie: “Un ţăran ce-n taină-acum a scos/ Ca pe un odor câmpia la plimbare/ Se îmbracă-n straiul său frumos/ Ca şi cum ar fi de-nsurătoare.//(…)/ Un ţăran ce-n taină-acum a scos/ Ca pe un comând câmpia la plimbare/ Se îmbracă-n grâu şi-n fulgere frumos/ Şi-şi aşteaptă veşnica-ntrupare.// Şi-şi aşteaptă într-un car cu flori/ O plimbare scurtă prin câmpie/ Ca în pragul unei sfinte sărbători/ Se îmbracă-n grâu spre veşnicie.” (Un ţăran se-mbracă-n grâu).

Versul lui Emilian Marcu are o specificitate pronunţată şi nu poate fi confundat cu nici altul. El şi-a dobândit acest ton liric original, nu doar din acest volum, dar, cu fiecare carte gândită, scrisă ori tipărită.

O voce care, deşi înaltă este foarte profundă. O voce care, chiar atunci când şopteşte, pătrunde la încheietura sufletului cu inima şi face să vibreze carnea şi simţirea. O voce menită să strige. Chiar şi-n pustiu. O voce cu un ambitus în alonjă, un vibrato cald şi hotărât, inconfundabil, tulburătore, cu un timbru şi o marcă de înaltă valoare. O voce care are de spus ceva naţiunii. Şi care ar trebui, măcar din când în când ascultată. Şi mai ales, o voce de ţinut minte.

O voce românească autentică, în nuanţa ei cea mai fină.

Aceasta este vocea Poetului Emilian Marcu pe care avem şansa să-l numim cu reverenţa cuvenită: CONTEMPORANUL NOSTRU.

Galaţi, 15 iunie 2008

Ziua în care a nemurit Eminescu

CEZARINA ADAMESCU

ÎMPĂRATUL GRÂULUI

Const. MIU

Nădăjduiesc că după atâtea experienţe „...zeciste”, poezia va reveni, prin formă şi fond, la adevărata ei menire – aceea de a avea finalitate estetică, adică de a produce fiori, chiar şi la simpla ei lectură. O dovadă în acest sens este şi volumul semnat de Emilian Marcu, apărut la Editura Junimea din Iaşi (2004), cu titlul sugestiv Coroanele împărăteşti.

Dar nu coroana împărătească profană (cea a lui Ştefan cel Mare, venerat prin metafore de poet) şi nici la cea sacră (cea a Tatălui Ceresc) mă voi referi, ci la un alt împărat, neîncoronat oficial – la Domnia Sa, Ţăranul Român, Împăratul Grâului.

Există în volumul amintit un adevărat cult al grâului, iar poetul ar fi făcut bine să grupeze poeziile ce marchează acest cult într-un ciclu distinct, în felul acesta personalitatea împăratului neîncoronat, de care vorbeam, s-ar fi detaşat cu pregnanţă...

În Drumul lung de spice, poetul comtemplă mâinile trudite, ziditoare de grâu şi observă cum „Pâinea intră-n case ca un rug curat// Vine ca o oaste grâul a mirare/ De pe câmp spre seara şi-i curat şi zice/ Doamne, tu hrăneşti gura vorbitoare;/ Mâinile trudite toate-s „Drum de spice”. Din aceste considerente, se poate vorbi de un ritual ce culminează cu poezia pâinii.

O adevărată osmoză între vegetal şi uman, dar şi între viaţă şi moarte transpare din poezia Ascultă grâul cum respiră: „ Ascultă grâu-n clopot cum respiră/ Ca pruncul înfăşat în frunze de stejar/ (...)// În clopot grâul lacrime respiră/ Şi muzici-nalte ridică înspre cer.” Imaginea din ultimele două versuri citate evidenţiază sacralizarea vegetalului, prin melos.ideea aceasta este reluată şi augmentată metaforic şi imagistic în finalul poeziei Mirările-ntomnării: „Ascultă grâu-n clopot e gata de colind,/ Ecourile blânde în palme sunt mister.// Pe feţele de îngeri tăcerea se prefiră/ Ca taina pusă-n candeli la început de veac.” Sfinţenia care se prefigurează pe feţele îngerilor se află în relaţie directă cu misterul palmelor, care mângâie grâul, gest aproape atemporal, care are sfinţenia lui.

Dacă în poeziile aduse deja în discuţie vegetalul realiza osmoza între sacru şi profan, în poezia Altarul pâinii, toposul spiritual e un fel de mană cerească: „ Altarul pâinii cerul l-a crestat/ Cu tainice călătorii pe sub câmpie/ (...)// Altarul pâiniiân palme a-nflorit/ Cu floarea coaptă-n taină princiară.// (...) Altarul pâinii cerul îl împarte/ Încă din bob când drumul şi-a luat,/ Când ochiul-ncepe-n ţărână să se-arate,/ El e lumina sfântă peste sat.” Lumina sfântă care spiritualizează satul este anticipată, la nivelul registrului verbal, în fiecare vers din strofa întâi şi ultima („a crestat”, „împarte”), fiind vorba de cuminecătura prin care omul se împărtăşeşte din Trupul Sfânt.

Actul însămânţării grâului este înfăţişat ca unul înnoitor şi pentru că poetul îl anvizajează ca o nuntire, este prezent şi melosul: „Se înfăşoară-n mantă şi în cânt/ Şi-n rouă se îmbracă a nuntire/ Grâul şi intră mândru în pământ/ Să se preschimbe-n semn de înnoire.” (Grâu). Din versurile citate, recunoaştem două aspecte ale regalităţii: înfăşurarea în mantie şi intrarea cu mândrie în „altar”. Atât de drag îi este ţăranului, încât acesta îl mângâie ca pe un prunc/ Şi în copaie de ţărână îl aşează” (s.n.). Înfrăţirea umanului cu vegetalul dăinuie şi pe tărâmul thanatosului, idee ce transpare din penultima strofă a poeziei Grâu: „Ţăranii-l aduc pe braţe peste câmp/ Şi sunt de grâu iluminaţi aparte/ Şi de atâta bucurie îl iau stâlp/ Să îi susţină şi dincolo, în moarte.” (s.n.)

Dacă în viaţă n-au avut parte de laude şi nici de recunoaştere a suveranităţii lor asupra pământului, abia când se pregătesc pentru ultimul drum, ţăranii au parte de o primenire cu adevărat împărătească: „Luminile de lumânare, rând pe rând,/ Le sunt cărare-n noaptea vegetală/ În palme duc al rănilor comând/ Şi-n ele se îmbracă-n hainele de gală.” (De-atâta aşteptare).

BUCOVINA LITERARĂ, Mai, 2006

Constantin Blănaru

Virtuţi ale prozei alegorice

Dacă Iadul de lux (Editura „Junimea”, Iaşi, 2004) a surprins, dar a şi convins prin virtuozitate literar-artistică doi critici literari ieşeni (Al. Dobrescu şi C. Dram), Suburbii municipale se impune prin şi mai multe valori; volumul I al acestui roman prilejuieşte din nou constatarea virtuozităţii autorului (C. Dram, in „Convorbiri literare” nr.1, 2006), ceea ce stimulează şi alte afirmaţii evaluative. Una este că avem de-a face acum cu o fericită intercondiţionare/ armonizare a virtuţilor epice cu cele poetice ale scriitorului: proza datorează poeziei esenţialitate şi elasticitate, iar poezia datorează prozei o optimă structurare („cu respiraţie”), vigoare şi echilibru. Rezultatul: un roman alegoric notabil, de care sigur se va mai vorbi şi după momentul „întâmpinării”.

Acest prim volum din Suburbii... are o complexitate fără elemente de previziblitate. Imprevizibilitatea se simte de la prima fază, în care sunt semnalate două personaje (cu nume generice), locul – o dugheană (scundă, igrasioasă, cu pereţii burduşiţi de rafturi după care pete mari de mucegai se arătau; unde ca să poţi pătrunde trebuia să cobori câteva trepte, să te cocoşezi, îndoindu-te de spate, ca într-o continuă şi fără noimă plecăciune; să te transpui fără de voie într-un umil limax al timpului, să-ţi rupi coastele la care cântă îngerii când treci pragul în infern, să te însoţească această muzică diafană şi acolo în tainiţele pământului că doar aşa ţi-ar fi suferinţa mai suportabilă în eternitatea ei), timpul (zi ploioasă de toamnă, sau de primăvară) lunecând din prezent în eternitate şi prima acţiune, cea a Primarului, care aduce el insuşi Ordinul înfiinţării unei instituţii, scris de un gravor-pictor să încâlcească lucrurile cu „arta lui” – stil neîntâmplător cerut de primar: Ordinele de desfiinţare veneau în avalanşă, ca o ploaie repede de iulie, torent de vorbe (...) Se buluceau ordinele de desfiinţare (...) să nu le prindă cele de reînfiinţare. Strategia scriptică7 şi criptică a mai-marelui urbei este, însă, perversă: „să fie un fel de piatră de hotar în urbea noastră, îşi gâfâia cuvintele Primarul, să nu cumva să se spună despre noi că nu am fi fost demni de scaunul pe care, vremelnic şi cu pioşenie, îl ocupăm”, peroră o disimulată modestie, ştiind sau, mai bine zis, sperând că vremelnicia va fi până la vremea de apoi (...). „Puterea şi postul acesta mie mi se cuvin şi nu cred că ar îndrăzni cineva să...”. După expoziţiune, semnificaţiile – explicite – intră treptat în reţeaua „figurilor limbajului”, care cuceresc cititorul. Pe fondul babiloniei legislative locale proliferează la infinit simulări, disimulări, echivocuri, cercuri vicioase, acte de înşelăciune şi la subordonaţii versaţi în duplicităţi, uneltiri oneroase şi/ sau malefice, cu efecte tragice în realitatea urbei, devenită un labirint cu aparenţe de democraţie. Primarul este conştient de „balcanismul curat” şi „de budoar” al impostorilor lui colaboratori, îţi pândeşte mereu posibilii duşmani în alegeri şi profită de prerogativele autonomiei administrative şi funcţiei. Autorul zăboveşte asupra unor acţiuni de anvergură, cum ar fi organizarea vânării a cincizeci de mistreţi, pregătirea unui ospăţ bărbătesc după aceasta, dar relatează succint şi altele de proporţii mai mici cu semnificaţii mari, ca vizite ale autorităţii supreme „în teritoriu”, prezentarea prostituatelor în „salonul umbrelor”, alaiul doamnelor la „stabilimentul” municipal, intrarea în scenă a Hristinei Fecioara (simbol al frumuseţii, graţiei şi purităţii absolute), copleşirea acesteia cu scrisori, moartea şi înmormântarea ei insolită, invazia şoarecilor în cabinetul primarial, îmbrăcarea celor cincizeci de piei de mistreţi, plutirea grandioasă pe apă a zece care cu lumânări (amintind prin grandoare de Principele lui E. Barbu), morţi suspecte, relaţionări cu sensuri obscure ale oficialilor municipali cu preoţii, discuţii (învăluitoare prin verbiaj) despre schimbările pretinse de „conducerea locală”, organizarea unui concert, mutarea şcolii de meserii pentru a o feri de influenţa dezmăţului, expunerea zecilor de cadavre, vizita unor străini, „conspiraţia tăcerii” şi altele, care, toate, alcătuiesc „imperiul nimănui” sortit dezastrului. „Prosperitatea” (declarată) a municipiului este insă roasă de o boală inexistentă in tratatele medicale: Boala se întindea lent peste întreaga urbe. Era holera temeliilor, aşa o definise Bătrânul Anticar (...). [Acesta] Pusese în alambicuri adânci, sofisticate, străjuite de serpentine uriaşe ca nişte şerpi dând în fiert, bucăţi din diferite temelii, de la case mai vechi şi mai noi din erele galactice şi din anii trecuţi; fiecare bucăţică într-un alambicdând în fiert. Esenţe tari, mirodenii, spirt, camfor, toate într-o acută stare de vaporizare, îmbrăcând bucăţi din pietrele acelea prinse de holeră, duhnind a moarte, a risipire într-un univers necunoscut. Umezeala şi teama le cuprinsese aşa cum îi cuprinde şi pe oameni. Presa îl ajută pe Primar să trăiască într-o lume inventată, iar o biografie a lui devine „biblie” şi el îţi pierde identitatea, care nu este altceva decât mortificare: Nimic nu-l mai lega de viaţa asta pământeană, nimic nu-l mai mulţumea, în nimic nu se mai regăsea. Devenise o masă amorfăfără trecut şi fără viitor şi cu un prezent destul de incert. Mormanele de cenuşă gălbuie puseseră stăpânire, încet-încet şi pe memoria lui. (...) deşi viu, cât se poate de viu, era o umbră, un fum, un duh. Capul i se golise de amintiri. (...) Părinţii lui, nişte cuvinte goale... De aceea, romanul este şi expresia tragică a incomunicabilităţii umane. Minuţiozitatea şi / sau luxurianţa descrierilor, saltul neaşteptat din real în ireal (Paznicul trezit de cântecul păsărilor se trezi deasupra urbei plutind, apoi povesti: Când am deschis ochii parcă cineva ţesea o pânză de flăcări, uşoară ca o broderie de păianjen, prin care te puteai risipi), psihoza declanşată de presă şi de zvonistica lansată de „gura lumii”, multitudinea contrastelor, atmosfera cvasi-dostoievskiană cu note bogomilice şi esoterice, fantasmele amintind de „romanele de mistere”, apariţiile, dispariţiile, reapariţiile şi rememorările ambiguizante, împletirea livrescului cu oralitatea şi arhaitatea, caracterul simbolic al personajelor şi întâmplărilor, derularea acestora ca într-un carusel al vieţii şi morţii, evoluţia epică spiralată (nu doar sinuoasă, cum s-a spus), arborescenţa barocă a scriiturii şi simbolisticii, palsticitatea rar întâlnită a semnificaţiilor (Mâinile Primarului, acei şerpi furioşi iar înaintau spre el atingându-i fruntea, faţa şi gâtul. Mocheta roşie, o flacără întinsă sub picioare, şi lumina galben-orange-citron îl învâluiau în atâtea mistere), intertextualitatea, complementaritatea – tot barocă – a bogatei ilustraţii, parodia, satira, absurdul, accentele pamfletare contribuie la transparentizarea unui mesaj profund actual. Dacă Iadul de lux avea un fir epic subsidiar, implicat în evoluţia personajelor şi fragmentat prin tablouri de natură şi personaje puternice revelate precumpănitor descriptiv, Suburbii municipale este o construcţie epică solidă, anunţând un posibil roman de referinţă în literatura actuală.

Emilian Marcu, Suburbii municipale, Editura „Augusta”, Timişoara, 2005

Galaxia Gutenberg, februarie 2008

Vitalitatea sonetului

De curând, Emilian Marcu revine la vocaşia sa dintâi, poezia. După o abatere, sperăm că nu ocazională, în spaţiile romanului, cu nu mai puţin de trei volume, din care ultimele două anunţate ca făcând parte dintr-o serie mai cuprinzătoare, scriitorul îşi readună energiile într-un volum cuprinzător de sonete. Mormânt în metaforă se dedică exclusiv acestei specii literare considerate de teoreticieni ca aparţinând momentului creator de apogeu al multor autori şi proba practică a deplinei stăpâniri a tehnicilor poetice tradiţionale. Poezie cu formă fixă alcătuită din patru strofe: două catrene şi două terţe îşi are originea în lirica tribadurilor italieni şi provensali ca expresie a unui manierism cu nuanţe erotice.

Emilian Marcu a făcut din sonet o specie preferată, care pare a răspunde cel mai bine naturii sale intime şi tentaţiei de a pune în valoare efortul compoziţional al liricii tradiţionale. Nefiind singur de partea acestei baricade – mulţi alţi confraţi apelând în ultima vreme la arta sonetului – pare a fi totodată un răspuns la prozaismul ce a cuprins tot mai mult poezia româneasca. Constrângerile unui gen fix devin astfel în subsidiar o replică la libertăţile excesive, uneori libertine din universul literar. Mai mult, Emilian Marcu, ca şi alţi confraţi de generaţie încearcă să restructureze, prin inovare, formulele clasice ale sonetului. Astfel, în acest volum nu vom mai întâlni două catrene şi două terţe, ci trei catrene şi ultima strofă de două versuri, în total tot 14 versuri. Domină în acest fel numărul par: 4-4-2, având în substanţa poeziei o semnificaţie simbolică, cea a perechii. Alţi confraţi de ai săi au apelat la numărul impar, trei terţete şi ultima strofă cu cinci versuri, încercând să dezvolte o altă simbolistică.

Tonalitatea generală a volumului de faţă este elegiac-meditativă, apropiată de volumele anterioare, pare a transcrie o coborâre spre vârstele crepusculare ale unor anotimpuri înceţoşate. O spune limpede într-un sonet definitoriu pentru momentul parcurs: „Eu vârstei mele-n taină supunere-i voi cere,/ Amurgurile-n geamuri se surpă tot mai des./ În arborii de ceară sunt frunzele tăcere/ Când se aprinde iarba sub pasu-ţi-ne-nţeles. (...)// Eu vârstei mele-n taină mă las întru robie/ Cum mugurul se lasă rob frunzei în april./ Ce pasăre sfioasă ia foc în colivie,/ Ce gânduri nerostite mă vor din nou copil?” (Eu vârstei mele-n taină supunere-i voi cere). Sentimentul etern al iubirii, prezent şi în volumul de faţă, se supune tot mai mult trecerii inexorabile a timpului pentru a deveni o meditaţie asupra lumii de dincolo. Asistăm la călătorii ciudate, „prin ceţuri groase”, cu fluturi defuncţi, principi burgunzi coborând spre sud într-o metaforă a ultimei călătorii dau poeziei un aer grav de univers în destrămare.

Zboruri frânte, zboruri în suferinţă amintesc de sonorităţile toamnelor târzii bacoviene: „Cocorii blând se lasă ca-n universuri plane/ Sub fulgere de şoapte şi-atâta mângâiere/ Că viaţă prind, în taină, în zbuciumate rane/ Şi-alămurile morţii le sunt un râu de miere.// În depărtări lumina-i în irizări de stele,/ Că frig e-n umbra noastră ca-n golul din cercei./ Surpate orizonturi ne-nchid tăcut din ele:/ Sub brumele, prea groase, dorm paşnici funigei.// Amurgurile calde ca ochii mari de fată./ Condorii, în înalturi, o vreme-i duc în zbor./ Sub fulgerate şoapte, sub bluză îi tresaltă/ Întâia disperare şi-întâiul ei fior.// Şi frigul dintr-o-dată ca-n menghină o ţine;/ Se-aprinde timpu-n pleoape, condorii în suspine.” (Cocorii blând se lasă ca-n universuri plane)

Poetul descoperă o lume de mistere, necunoscute până acum, între extaz şi extincţie, cu toată gama de trăiri, de sentimente şi gânduri duse adesea la paroxism: „Ce mistică-mplinire, ce taină siderală/ Ne-mprejmuie-n tăcere în clipa de extaz?/ Roua-n cuvinte, iată-i, evlavie primară,/ Ecoul dintre gânduri e roză de şiaz.// Luciri şi reci emoţii ne cuceresc o vreme,/ Nici mistica-mplinire nu poate să ne cheme/ de când culoarea-n frunze e-al lacrimei păcat./ Ferestre de zăpadă ca pleoapa-n desmierdare/ se-acoperă cu tine de gându-n care cad./ Ne-mprejmuie-n tăcere nisipu-n calendare,/ Mâna-n pornită trudă e ornicului vad.// Şi roua în cuvinte-i evlavie primară,/ Vestală-n râu de iarbă eşti împlinirea rară.” (Ce mistică-mplinire, ce taină siderală).

Dup lungi zbaterim după chinuri şi amăgiri, undeva, la orizont, reapare speranţa nemuririi prin iubire. Femeia iubită, ca o madonă pururi adorată este evocată cu o gravitate solemnă ca şansă a mântuirii: „Tu, care porţi în suflet iubiri nemăsurate,/ Tu care ştii iertarea şi ura nu te-apasă/ Întoarce-te la mine, sunt clopotul ce bate/ În ornicul de ceară, în umbra mea sfioasă.// Tăcerile a iarnă sunt palide-amintiri.// Nimic să nu te-atingă în starea de plutire/ Când in culori e toamnă şi-i brumă pe privire//” (Tu, care porţi în suflet iubiri nemăsurate).

Emilian Marcu îşi dovedeşte încă o dată capacitatea de a reinventa continuu într-un domeniu în care totul părea spus. Arta poeziei fixe îl obligă la căutări nu numai formale din cele mai diverse, din care iese biruitoare încrederea în creaţia adevărată, expresie a arderilor dinlăuntru a unei conştiinţe ce înţelege să-şi împlinească menirea.

Emil Vasilescu

MĂNUNCHI DE BELVEDERI ÎN LIRICA LUI EMILIAN MARCU

VOL. „Coroanele împărăteşti”, Ed. Junimea, Iaşi, 2004

Precizez de la început că nu mi-am propus să întreprind un excurs critic prin lirica lui Emilian Marcu, deşi ar merita din plin acest lucru, ci, numai un exerciţiu de admiraţie necondiţionată faţă de acest bard de excepţie, incomparabil cu acei confraţi de generaţie, şi cu atât mai puţin de pus în balanţă cu antecesorii. Mă îndoiesc că ar folosi la ceva. Las criticii încrâncenate şi scormonitoare această îndeletnicire ingrată. Eu doar vreau să adresez un îndemn la lectură, un îndemn la cunoaştere, la baie de sublim, la odihnă în cântec şi, de ce nu, în metaforă. Cine nu şi-ar dori să adoarmă pe un pat de flori în cele mai răscolitoare miresme de busuioc, de mosc, de mirt şi de aromele tari ale harului.

O dată citit, fie şi unul din volumele lui Emilian Marcu, eşti pur şi simplu subjugat de puterea sa de seducţie (o scriitoare din Focşani spunea: seducţie diabolică! – nu subscriu-), prin multitudinea mijloacelor de expresie folosite şi prin măiestria cu care sunt alcătuite.

Autorul este străbătut de un sentiment autentic de percepţie a valorilor de spirit fundamentale ale poporului nostru, ale sensibilităţii sale specifice.

În aceste simţăminte se găsesc, fireşte, rudimente ale diverselor credinţe de ordine morală, chiar dacă nu sunt coborâtoare din dogmă, dar, păstrate în chivotul inimii, pentru că au fost îndătinate de strămoşii săi.

Desigur, privirea noastră nu poate fi decât panoramică, exhaustivă, pentru că, într-adevăr, în intimitatea operei atât de vaste, cu greu se poate ajunge, fie şi datorită copleşitoarei întinderi, dată spre editare până în prezent, ori cea păstrată-n sertar care-şi aşteaptă „un timp mai prielnic”, fie datorită multitudinii cheilor de lectură pe care le pronunţă autorul. Dar, decodificate (cine poate să decodifice inefabilul?), relevă înţelesuri şi tâlcuri adânci.

Aşadar, o incursiune în prodigioasa operă lirică a acestui autor, scoate la iveală, fără doar şi poate, o fire eminamente romantică în care condeiul viguros şi plin de personalitate, îşi face drum trecând direct prin seva mustoasă a adevăratei Poesii, care nu poate fi decât unică.

O adevărată „bancă de metafore”, după titlul rubricii unui alt liric contemporan, la o revistă de literatură.

Urmărind traseele de spiritualitate încă de la primele volume publicate, nu se poate să nu constaţi că toate cărţile constituie puncte de referinţă atât pentru evoluţia sa lirică, dar şi pentru dezvoltarea liricii în ansamblu, viz-a-viz de alţi autori de texte lirice.

Suntem înconjuraţi, constrânşi de atâta frumuseţe, tandreţe-n averse, mari inundaţii nostalgice şi o bogăţie spirituală cu totul deosebită, încât din când in când ţi se taie respiraţia ca după maraton. Dar imediat străvezi cununa de lauri a învingătorului şi-ţi reiei alergarea , cu flacăra olimpică în mâini, pentru că ştii că merită să preguşti din această victorie fără seamăn. Victoria spiritului uman.

Autorul are un stil conturat încă de la primul volum, stil ce emană senzualitate, vigoare, sevă, măreţie a ideii. Uneori cititorul simte nevoia de un moment de răgaz pentru a-şi trage sufletul, pentru că nu suportă atâta frumuseţe şi măreţie aproape taborică (mutatis mutandis!) iar surplusul se revarsă în cele patru zări şi pentru cine doreşte şi pentru cine nu e dispus să primească.

Toate acestea împreună cu cel mai autentic filon popular, împletit cu 99 de noduri de sentimentul de iubire de neam şi de glie, de istorie şi de fiinţă, de datină muiată-n lacrima mamei, de iubire nemântuită dar mântuitoare, definesc lirica amintitului Poet.

Emilian Marcu şi-a conturat un profil artistic distinct în lirica actuală. Calitatea actului său artistic a cunoscut trepte din ce in ce mai înalte şi mai demne de exigenţele artei autentice. Lirica sa conferă noi spaţii de meditare şi noi concepte care s ecer decriptate asupra sonetului – asupra poeziei clasice îndeobşte, pentru că nu toate poemele sale sunt sonete.

Cărţile sale constituie însă, evenimente culturale de excepţie şi urmează trasee de spiritualitate dincolo de preceptele universal acceptate. Suprarealismul e la el acasă, dar inserţiunile onirice nasc uneori imagini terifiante.

Găsim poeme de un senzorial manifest, dirijat de un mental în stare genuină. Simbolistica, este, aşa cum am menţionat, la dânsa acasă, autorul găsind chei unice de a ajunge la inima cititorului.

Diversitatea temelor abordate, de la cele fundamentale, naşterea, viaţa, moartea, la cele filosofice specifice categoriilor timp-spaţiu, la temele cosmogonice, spirituale, la temele istorico-naţionale, cu un filon autentic patriotic, la teme sociale cum e cea a satului şi a locuitorilor ancestrali care şi-au păstrat datinile, şi în sfârşit, dar nu în cele din urmă, tema iubirii, a însingurării, a spaimei de neant, de necunoscut, nelinişti metafizicecare-s apanajul poeţilor, toate acestea se interferează în cărţile autorului, fără delimitări stricte, într-o armonie şi o structură fără cusur. Unele teme izvorăsc din mitologie, altele conţin parabole şi simboluri originale de o prospeţime impresionantă. Aproape orice poem propune ceva nou, inedit, de nerepetat, de neconfundat, îndeobşte, pentru că stilul e prea bine conturat, iar conştiinţa de sine a acestui original autor nu lasă spaţii libere.

Şi totuşi, răzbate o anumită spaimă atavică (poate aceea de a nu fi receptat, înţeles?), o nelinişte metafizică existentă în conştiinţa unui poet de excepţie, poate cu un mal-de-vivre, o exasperare existenţială, o tulburare vădit creatoare şi născătoare de pepite metaforice în stare să dăinuie.

Elementul religios este prezent în întreaga operă , vădit şi subliminal, el transpare din fiecare strofă, aproape din fiecare vers. Întâlnim toate elementele liturgice – candelă, lumânare, altar, troiţă, jertfă, Lumină, Înviere, clopote, coroane împărăteşti, simbolul viţei de vie – devenit sânge de jertfă, colacul de ceară, ruga, prezentă continuu, legământul, altarul de nuntaă ori de înmormântare, sacramente şi sacramentalii sfinte, ceremonii, prapori, ieslea, toiagul de argint, soborul de preoţi, racla, pronaosul, prescura, mierea, chivotul tainic.

„Potirul pe altar şi crucea-ntru veghere” (Zidire de lacrimi), „o icoană blândă din copilărie”, „mătănii dese”, patrafir, „cin curat”, colindare, amvon, „odăjdiile-ncinse-n cin şi în azur”, parastase, prapori, tropare, etc.

„Ne este sufletul cuprins de taina princiară” (Botez), „busuiocul în grindă”; „ceară-ntru sfinţenie”; „raclă de lumină” şi, spune Poetul: „Cântările şi toaca-s crezul viu”.

Alte expresii ritualice: „Sub icoană-n colţ la răsărit/ candela de haină de oloaie/ În lumină tainică a învelit/ Ritualul naşterii-n odaie.” Ori: „Prescura-ncălzită de tăcere/ Se îmbaie-n lacrimi şi răşină/ Roua caldă-mbracă pruncii-n miere,/ Cât oloiu-i cuibul de lumină” (Sub icoană-n colţ).

Dacă ar fi să căutăm cu tot dinadinsul o asociere, ne-am gândi la Vasile Voiculescu, la Radu Gyr ori Nichifor Crainic, ultimii doi având cu totul alte experineţe mistice, ori la Psalmii arghezieni, dar nota de originalitate, la Emilian Marcu vine dintr-o autentică trăire religioasă care nu se manifestă decât în intimitatea sa cu Dumnezeu, ceea ce face să-i sporească misterul.

Clopotul revine obsesiv ca o chemare la rugă, la vecernie, la sărbătoare ori la ceas de primejdii. „Iar sunetul pe funii pare-a fi prelins/ Şi funiile-s plete de fecioară/ Că îngerii-n clopotniţă au nins/ Ca umbra să nu poată să-i mai doară.” (Cu munţii toţi pe umeri).

Chipul ţăranului e conturat foarte expresiv în multe poezii. El nu moare, „se duce la culcare”, „în satul cu altfel de case”, el „intră-n pământ şi apune”; „el intră în pământ ca într-un calendar”; „se-mbracă în ninsoare”. „Aşa călătorind către alt sat/ Se-ntoarce-n lut visând la ale sale” (Călătorie în cer). Toate acestea în timp ce: „Ţărâna-i înfloreşte-n buzunar”.

E un fel de mioritică nuntire, cu surioara ţărână.

Autorul însuşi şi-a găsit un locaş pe potrivă: „Mormânt în metaforă” – şi ne invită şi pe noi, în acest loc tainic, de odihnă, în cenotaful inimii sale în care a tezaurizat, precum faraonii, parcă toate bogăţiile şi frumuseţea lumii, dar şi toată neliniştea, durerea, tristeţea şi îndoiala.

Pe bună dreptate, volumul mai sus citat a fost premiat recent de Uniunea Scriitorilor – Filiala Bacău – pentru excelenţa sa. Şi nu este singurul volum premiat. Mai toate s-au bucurat de binemeritata recunoaştere, aproape unanimă.

Uneori discursul liric pare a fi tema principală (şi cum altfel?) a unei simfonii pe ă singură strună: aceea a inimii vibrând în vâltorile vârstei. Ea se reia obsesiv, ca un refren divin, în cele mai diverse şi subtile nuanţe, incluzând bogăţia de afecte existente în Iubire – această virtute cardinală, lăsată nouă drept moştenire de Însuşi Mântuitorul, după care vom fi recunoscuţi de El.

Şi extaz şi bucurie, şi îndoială şi teamă, nelinişte şi dulce nebunie, răceală de marmură nudă, fierbinţeală, dogoare de cuptor, fiori invizibili de piele, dar şi invizibili în sânge.

Şi peste toate, amintirea paradisului pierdut, căutat şi regăsit, şi din nou rătăcit, nostalgia acelui „ceva” ce nu se mai poate nicicând reîntoarce. Iubirea – cu toate strădaniile de a o aduce înapoi, de a reclădi din cioburi de vitralii incolore. Din toate rămâne solilocviul cu buzele strânse, lipite, ale simfoniei fără nume.

Mesajele trimise-n ether nu-şi găsesc ecou, dar ele, parcă într-o entropie a iubirii, (citiţi: durerii!) se prefac în „nimb curat de poezie”. Mereu prezentă, senzaţia acelui preadevreme-târziu, accentuează starea de angoasă. „E târziu şi-n fluturi ninge şi în vulturi puii plâng/ şi se fac blândă şoptire mângâierile-mi dorite.” Sonet CCL (6)

La Emilian Marcu e vorba, desigur, de o stare lirică permanentă, ca o stare de urgenţă care constituie un dat, o avuţie nestemată cu care l-a înzestrat Creatorul. Poezie şi Muzica ori muzicalitatea – cele două mistere luminoase ale universului se împletesc cât se poate de armonios.

Poemele sunt aproape în totalitate emblematice, cu tentă simbolică, iar caratele lor conţin elemente istorice şi deopotrivă elemente fantastice folosite uneori într-un singur cadru. Toate drapate într-un lirism pur şi tulburător, care acoperă izul terifiant şi beatific în acelaşi timp, al viziunilor uneori stranii (vezi identificarea cu şarpele Phylon).

Pacă ne-am afla în plin Dante Alighieri. O poezie, cu toate acestea, vitală, tonifiantă – devenită factor de emulaţie spirituală, revendicând părtăşie, o confrerie de gând, de cuvânt şi de suflet, de care, arareori poeţii au parte.

Versurile din orice volum sunt bune de citit şi reciti „când taie-n noapte clipa cu aşteptata rază/ Şi crinii dau în fulger, cu albul lor de vază.” (Tăcerea mării moarte iubirii este pază).

Matricea spirituală, satul – loc de odihnă, de dor şi de întoarcere, locul acasei strămoşeşti, leagăn dulce al viselor din care răzbate paradiul uitat al copilăriei, meleagul cu ţarina sfinţită de tălpile, iar apoi de sângele părinţilor, şi moşilor, locul unde apa-i mai dulce ca oriunde şi fructele mai zemoase. Locul împăcărilor şi al tihnei duminicale, satul cu aura lui de dor care ne înconjoară frunţile, satul a cărui ţărână o purtăm sub unghii toată viaţa – nu se putea să nu fi fost evocat de autor, cu cea mai mare evlavie, aşa cum de altfel o face în mai toate poemele – căci e legat de acest cordon freatic, pe viaţă şi dincolo de ea, pentru că „ţăranu-şi poartă satul ca pe-o icoană-n cer.” (Heleşteni).

Moartea ţăranului e parcă sfântă Înviere. „Prins între chingi de lemn la subsiori/ Ca într-un pat imperial spre veşnicie/ Ţăranul cel bătrân de-atâtea ori/ S-a pregătit cu sârg de-această cununie.” (Jertfă pentru ultima-ntâlnire).

El pleacă din viaţă senin, ca la o întâlnire importantă cu cei din sat plecaţi puţin mai devreme, unde îşi dau bineţe şi mai vorbesc de unele, de altele.

„El să privească cerul de din nori/ Cu toţi ai lui plecaţi să fie împreună/ Şi-n satul de pe deal să vadă uneori/ Cum lumânările-n pronaos se-ncunună.// Lumina lor curată ca de inceput/ Drumul să-i lumineze pentru-ntâmpinare/ Iar în sătucul lui de sub pământ/ Să dea bineţe-ncet la fiecare.// Prins între chingi de lemn şi-mpodobit/ de flori lucind şi semne de-ntristare/ Ţăranul cel bătrân ca dintr-un mit/ Pleacă-n această ultimă-a lui casă la plimbare.” (Jertfă pentru ultima-ntâlnire).

Ţăranul, chiar după trecerea la cele veşnice – îşi ţine rânduiala casei după tipicul învăţat. „Să fie toate-acasă în ceardac/ Visează cel bătrân în somnu-i de ţărână./ Ca-ntr-un colind nebun, zăpezile îşi fac/ Cuibar în cer şi fulgi de pleoape i se-anină/ Iar cel bătrân sub geana unul deal/ De mult le ştie locul de culcare.// Ţărâna toată şi-o trage peste vis/ Şi se împacă-ncet cu datina străbună./ Să nu-l înţepe grâu-n barbă şi-a întins/ Pe faţă praporul, ce-n taină îl adună.// (...)/ Le rostuieşte-n gând pe toate-a ritual, / Acolo în cerdac, în curtea lui curată/ Iar năsălia-i pare-un piedestal/ Pe care se inalţă dintr-o dată.// Visează cel bătrân în somnu-i liniştit/ Să fie toate-n casă iar rânduite./ În haine noi acum s-a primenit/ Că sunt de ţarină oasele-i albite.” (Rânduială).

Omul în ciclul cosmic, doar o fărâmă de lut, intrând, aşa cum a venit, cu mirarea pe chip, în veşnicie, într-un firesc ritual pe care-l iau ca atare, fără murmur, doar ca o surpare-n obrazul brăzdat, aidoma pământului, este surprins în marea lui măreţie ţi în felul cum îşi primeşte darurile de la Creator: „răpuşi de-amurg ca îngerii damnaţi/ O clipă se imbracă în ţărână./ N-au fost în viaţă niciodată lăudaţi/ Şi chiar şi-n moarte lauda se-amână.// De dragoste acum s-au dezlegat/ Şi-n dealuri s-au retras întru iertare/ Sunt, iar, grâu în câmp însămânţat/ Ce-i pâine caldă-ncinsă în ştergare.// Răpuşi de-amurg s-au preschimbat în vânt/ Ca un ecou de greieri în surpare/ De-atâta muncă-au devenit pământ/ Şi rana palmelor acolo nu-i mai doare.” (De-atâta aşteptare).

Personal, nu ştiu să fi scris cineva versuri mai frumoase despre ţărani.

Iată acest poem edificator: „Ţăranii cum îşi poartă înspre seară/ Spre casele de luturi din strămoşi/ Spre seară, cum îşi poartă răni de ceară/ În ochii lor, de muncă, aburoşi.// (...) Sub faţa aspră cu crestături adânci/ Palma şi-o pun parcă să îşi mângâie/ Străbunii cu care-adesea vorbesc şi-s stânci/ Când trupul şi-l acoperă a cununie.// Şi cum îşi poartă ţăranii înspre seară/ Spre casele de luturi şi de dor/ Sub pleoape câmpul şi cu ele ară;/ Ei uită-n vis că rănile-i mai dor...” (Veghe).

Poem mai puţin obişnuit (dar care poem marcusian este obişnuit?) prin simbolistica lui este Despre lucrarea cerească. De asemenea, Satul dintre nori „E mai aproape satul cel din nori/ Când ciuturile scot lumina în puhoaie/ Din burta dealului şi uneori/ Văd colţurile casei cum se-nmoaie// Cum picură-n pământ spre asfinţit/ Boabe lucind ca sabia-n surpare/ Că-i mai aproape satul din pământ/ De satul tras de sfeşnice la soare.// Şi satul cel din nori e tot mai viu/ Cu-alaiul împlinit pentru iertare./ Aici se face-ncet tot mai târziu,/ Iar cei plecaţi scot satul la plimbare.”

Aceeaşi idee se întâlneşte şi în Bocet pentru satul ancestral, Un ţăran când pleacă..., Cîmpulung, Satele cu morţii lor, Cimitirul stelar al ţăranului, Acolo-ntre lanuri de grâu ş.a.

Foarte emoţionant este evocată figura Clopotarului, acest personaj emblematic al satului, om simplu, obişnuit într-atâta cu moartea încât nu s-a mirat deloc când aceasta a venit şi l-a luat pe neaşteptate. Clopotele atunci au început să bată singure în semn de cinstire şi să-l conducă prin dangătul lor, pe cel care le mângâiase funia cu mâinile sale noduroase: „De-atâţia morţi câţi duse-n ţintirim/ Cu moartea se-mprietenise şi se pare/ Că a venit la el încetişor, tiptil/ De sufletul i l-a răpus la întâmplare.// Stătea pe lăzi la cârciuma din sat/ Cu capu-n palmele lui aspre de la funii/ Prin care-n cer mulţi morţi a ridicat;/ Aşa l-a-nţepenit şi scos din rândul lumii.// Mulţi au trecut pe lângă el şi-au zis,/ Cât de trudit este în astă seară/ Şi au purces tăcuţi spre casa lor din vis/ Şi nimeni nu gândise c-o să moară.//(...) S-au legănat o vreme clopotele-n gol,/ Li se părea că mâna lui există./ Atâta mai bătură-n loc de rugă/ La moartea asta nefiresc de tristă.” (Clopotarul).

Motivul clopotului este prezent în mai multe poeme: Roza-n crucifix... unde „clopotul dă buzna-n clipa de visare”, Clopot de pământ, în care Poetul spune: „Şi-nflorea un clopot de pământ/ Spânzurat de-un burduhoi cu miere”. Altă oară, „Toaca-n cin de iarbă-i singură la schit/ Jertfa i se-nalţă-n rugă pe altare.” (Roza-n crucifix).

Un fel de mioritică nuntire cu soarele şi luna, cu „stelele făclii” pare că aşteaptă şi poetul – după zbaterea „ideală de ape”.

„Şi zalele toate pe trup înflorind/ Cu cătuşa de iarbă-n privire/ Poţi doar o clipă, o clipă-n gând/ Să mă-nchizi în ciudata nuntire.// Cu brăţara de iarbă pe pleoape/ Suntem sub pământ limpezitele ape.” (Cu cătuşa de iarbă pe mâini). E un alt fel de trecere, o transfigurare şi o prefigurare a celuilalt sine, care-şi aşteaptă, doar aşa, împlinirea.

Tema sfârşitului pământesc şi a începutului adevăratei vieţi, ca o zburare, ca o îndreptare spre Altceva este foarte frecventă în lirica lui Emilian Marcu. O astfel de cununie se petrece şi cu Marele Ştefan, al cărui trup „e în fiece deal/ Sub lanul de grâu, sub lan de secară./ (...) Trupul lui demult e pământ:/ Dar cu pământul Moldovei el se cunună” (Cununie).

Este motivul cununiei cu cerul, lepădarea de cele pământeşti, şi aflarea odihnei: „Clopotele-n teamă au pătruns/ În covata-n chip de năsălie” (Nuntă-n cer). Ritualul înmormântării, al privegherii, al comândului, toate aceste datinit respectate de ţărani cu evlavie sfântă, sunt evocate în lirica lui Emilian Marcu. De altfel, toate cele şapte taine sunt reiterate şi aduse-n versuri de o rară frumuseţe. Astfel, Sfânta Euharistie: „Şi mlajele de salcă în alai/ Să ne-nvegheze trecerea spre rană./ E har divin prinosul care-l dai,/ Cuvântu-nvins e tainei iarăşi hrană.” (Intrarea în jertfă).

Moartea – ca trecere – nu e precum la Eminescu „la margini de ape”, ci „În dreaptă-nfăţişare şi târziu/ De îngeri străjuit să fiu şi de albine.” (Sfinţire). De altfel, mierea e un element foarte frecvent amintit, sub diversele ei întrebuinţări, uneori spirituale, sub formă de sintagmă ori su sens metaforic, mierea odihnei, mierea dintre fraţi, mierea „un balsam ce le-a-nflorit pe rană” (Sub icoană-n colţ): „Şi ceara toată-n buduroi lucrând,/ Căci sfântă de lucrarea ei pe rană,/ Se subţiază-n meşterire până când/ Lumină dă şi slujbe-i este hrană.” (Sfinţire). Mierea e „dar împărătesc”: „Deodată, mierea pare-aprinsă în rotiri/ În ştiubeie-i şi de-o lacrimă se ţine/ Tot plângândpe cerul din priviri/ Se zideşte-n trupuri de albine.// Iar rotindu-se vertij la urdiniş/ De o pleoapă se anină şi înspică,/ Până mierea-i caldul luminiş/ Şi sub ceară-i roua tot mai mică.// Peste toate darul cel împărătesc/ În hlamidă luminând a întrupare,/ Rănile albinelor îndăltuiesc/ Şi-i sunt stupului eternă alinare.” (Dar împărătesc).

Respectul mistic pentru pâinea cea de toate zilele ca şi pentru pâinea cea întru fiinţă, pentru rodul câmpului cules cu jertfă, este expresia religiozităţii şi a evalviei ţăranului: „Gurile flămânde amiroase pâine,/ Mâinile trudite tot zidesc la grâu./ Drmul lung de spice e limbii române/ Un altar al jertfei, ruoă celui viu.” „Pâinea intră-n case ca un rug curat.” „Poezia pâinii se întoarce-acasă,/ Axa lunii dreaptă tremură-n destin,/ Doamne, tu hrăneşte gura care-şi lasă/ Româneasca slovă slobodă-n Uzdin.” (Drumul lung de spice).

Iată cum hrana trupească şi cea sufletească se împletesc pentru a-l îndestula pe om. Pâinea cuvântului e la fel de necesară ca şi cea dospită din grâu ales şi ea zideşte sufletul, aşa cum zideşte trupul. Pâinea este pentru Poet, funciară, încolţirea grâului e un ritual ancestral: „Grâu-ncolţit dă floare-n orizont,/ Lumina lui ne-mbracă în mindire, / La stâne-n biblic Euxinul Pont,/ Aduce mare-n stele sub chimire.// Pâinea-mpletită-n vetre pogorând/ Se-ncinge ca un cerc de foc spre seară./ Gurii se lasă frântă ca şi când/ Mireasma ei hrăneşte umbrele de ceară.” (Încolţirea grâului).

În alt poem spune: „Ascultă grâu-n clopot cum respiră,/ Ca pruncul înfăşat în frunze de stejar./ Ecoul bând al rănilor se miră/ Şi, în amurg, în taină-i sfânt altar.// (...) Ascultă grâu-n clopot cum respiră,/ Că rănile-n Psaltire de disperare tac.” (Mirările-ntomnării).

Ritualul pomenirii sfinţite cu aluatul din „racla tăvii” – frământat cu mâini curate – e asemuit cu frământarea cuvântului în minte şi pe buze până zămisleşte rotundul ideii în tipare: „În racla ţării e călătorit şi simte/ Cum e cuvântul-n teascul din tipare.” (Aluatul în racla-tăvii). Grâul, de asemenea mai poate fi, „zale pentru miri”: „Şi casa toată-n voal de primeniri/ Se-nchină pâinii-n sacre ritualuri/ Din câmp, când grâu-i zale pentru miri/ Îmbracă în lumină satul de sub dealuri.” (Închinare).

Ca simbol al Trupului lui Hristos – semn al înnoirii ciclice a naturii şi a sufletului („Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul” – se spune în Antifonia dinaintea Sfintei Taine a Împărtăşaniei) – este preamărit în versuri tulburătoare. Chipul grâului este aidoma celui al ţăranului care se jertfeşte în truda zilnică pentru a supravieţui, a da rod, a nutri la rândul său: „Ţăranii-l mângâie ca pe un prunc/ Şi în copaie de ţărână îl aşează./ Curat şi-nalt să crească şi de drag/ În fiecare noapte îl visează.// Fulger crescut de-a dreptul în cuptor/ Roata solară aburind subţire/ Tot trage drumul vieţii peste el/ Şi-i e icoană aprinsă pe privire.// Se înfăşoară-n mantă de lumini/ Şi intră în pământ să-l lumineze/ Un fel de lacrimă arzând în crini/ Grâul este-o ghiulea pe metereze.// Ţăranii-l duc în braţe peste câmp/ Şi sunt de grâu iluminaţi aparte/ Şi de atâta bucurie îl iau stâlp/ Să îi susţină şi dincolo, în moarte.// Se înfăşoară-n mantă de argint/ Şi-n rouă se îmbracă pentru mană/ Şi-i bucuria sfântă pe pământ/ Că e icoana noastră suverană.” (Grâul).

Ţăranul oficiază naşterea pâinii ca un ritual sacru: „Altarul pâinii-n palme a-nflorit/ Cu floarea coaptă-n taină princiară// Prescura în sfinţireşi-n jertfiri/ Ruptă-i bucăţi să fie-mpărăţie/ Flămânde guri, jertfelnicei priviri/ Când busuiocul înfloreşte în stinghie.// Altarul pâinii cerul îl împarte/ Încă din bob când drumul şi-a luat,/ Când ochiu-ncepe-n ţarină să se-arate,/ El e lumina sfântă peste sat.” (Altarul pâinii).

Lumina e – de asemenea – (cum altfel? La un poet atât de solar precum Emilian Marcu) – omniprezentă, ea transpare şi dă viaţă fiecărui poem: Lumina este: „mai subţire”, „nojiţa de lumină ce ne ţine”.

Prin venele subţiri ale mielului de jertfă, înjunghiat la abator, „lumina toată-i patimă şi ură” (Iubire). Sacrificându-l, ţăranul parcă ia parte cu fiinţa sa la jertfa plăpândă: „Şi-greuiat de aerul deszăpezit/ De pe privirea mielului în clătinare/ Ţăranul intră în fântâna unui mit/ Şi-n blana mielului se-mbracă a iertare.” (Iubire).

Lumina mielului e jertfă şi-mplinire. În altă ipostază, „lumina sângelui ne-a unit” (Cotnari). Altundeva: „sub orizont lumina a-ncolţit/ Când e rugina floare-n panoplie” (Intrarea în cuvânt). În Tragică tăiere, Basarabia suspină „dintr-o criptă de lumină”. Altădată, „lumina-n mere-i gata de-odrăslit.”

Lumina pascală, semn al reînnoirii sufletesti e văzută ca un „prunc de lumină coborând în suflete” (Prunc de lumină). Iar în altă parte, Poetul spune: „Se surpă-n lucruri umbra, se-ntulbură iar zarea,/ Vertebre de lumină, ascultă cum se rup.” (Zidirea în zare).

Motivul mielului jertfit e de asemenea foarte frecvent şi este simbolul jertfei Poetului: „Înfloreşte rana în căuş de ceară/ Mielul blând bea rouă dintr-un manuscris” (Roza-n crucifix). Sau: „Mielul zace-n rouă ca şi când/ I-ar fi viaţa încă nenăscută” (Clopot de pământ).

E vorba şi de mielul pascal veterotestamentar, de un an, fără beteşug, al cărui sânge unge uşorii în noaptea de Sabat ca să nu coboare îngerul morţii peste casă şi de Mielul Neprihănit, închipuind Jertfa Mântuitorului, Cel care ia asupra Sa păcatele lumii. „De blana mielului cuţitele de os/ Ca un colind se-ascut în primenire.”

Busuiocul – ca plantă sfinţitoare de apă, ca sacamentaliu folosit la sfinţirea stâlpilor bisericii, altarului, caselor, câmpiilor, oamenilor şi naturii, cel ce ţine apa nestricăcioasă, tămpduitor de trup şi de suflet, alungător de stihii şi spirite potrivnice, e cântat în multe versuri: „E busuiocul în cunună de viaţă dătător/ Şi spală calea jertfei mielului ce-i mire” (Ritual). În plus, el este elementul principal al tainei Botezului, prima taină – Poarta intrării în duh a creştinului, cea care-i conferă haina albă de copil al lui Dumnezeu. E taina iniţierii creştineşti întărită prin Sfântul Mir, iar apoi prin Sfânta Euharistie. „E bususiocul în cunună arzând în răsărit/ Să-nmiresme-n taină de sub grindă” (Ritual). Şi cine a cântat floarea de busuioc atât de frumos precum: „Floare-nflorită-n rouă şi-n tăceri/ La focul stelelor cenuşă roditoare/ În har te-nchizi şi-n mistice puteri/ Şi viaţa ne-o-nsoţeşti la fiecare.// Grinda s-apleacă de-arome şi-mpliniri/ De câte-s în esenţa lui pecetluite./ Botezul în cristelniţă înnobileazăblânde firi/ Întru Hristos şi-n taina lui zidite.// Şi-n candele oloaiele-n tăcere-au ajunat/ Că busuiocu-i strajă-n toate cele sfinte,/ Să lumineze casa-n noaptea de sabat/ Şi să-nlumine taina din morminte.// La grinda casei busuiocul prins/ E la icoane dătător de împlinită stare/ Şi pentru îngeri pare înadins/ Aură gata să ne înconjoare.// E busuiocul în cunună arzând la răsărit/ Şi casa ne-o-nlumină-n tainică lucrare/ Tăcerile-n oloaie-au ruginit,/ Casa-n miresme-i toată roditoare.// Grinda se-apleacă de-arome şi-mpliniri,/ Floarea-nflorită-i flacără divină./ Icoana-n cer e baie şi-n priviri;/ Ne ţine-n viaţă tainica-i lumină.” (Ritual).

În cristelniţa inimii busuiocul sfinţeşte, tămăduieşte, conferă harul rugăciunii, alungă demonii, incenseară altare. Personal, nici nu cred că există în limba română o poezie mai frumoasă despre această floare sfinţitoare.

Un alt element omniprezent în lirica acestui autor, sub diferite forme este Icoana: „Icoana învelită-n aer sfânt şi-n mirt/ Şi candela-n oloaie calde-o să se-aprindă.// Lumina ei păreţii reci va-mpodobi uşor, / Cum vinu-mpodobeşte rostul spre împărtăşire.” Ori: „În mătănii preoţii de-atâtea ori/ Duc în câmp icoanele să plângă apă.” (Prorocire).

Biserica este preamărită şi ea, atât cea materială – din ziduri şi lemn, cât şi cea spirituală: „După tâmplă casa Domnului se ştie/ Preamărită-i şi mereu e pavăză-ntre vii,/ Lujerul de viţă, rod curat tot ţie/ Unde cerul-mparte rodul de pustii.// Zăcătoarea lunii pe altar, de bine/ Umple cu mireasmă spaţiul ideal/ După tâmplă casa Domnului ne ţine/ Ca pe-un snop de grâne, snopul cel regal.// Pe catapeteasmă lemnu-n înfrunzire/ Prin culori ascete luminează-n veac/ Lujerul de viţă între rame-i mire/ În icoane sfinţii ruga lor şi-o fac.// Preamărită-i casa care după tâmplă/ Cerul îl împarte-n pavăză şi scut/ Când lumina lunii patima o-ntâmplă/ Cu tăcerea tainei rostuită-n lut.// Lujerul de viţă-n rama din icoană/ Intră-n înfrunzire-n tainicul altar/ Prin culori ascete sângerând în rană/ Ruga ne înalţă şi ne este dar.” (În tăcerea tainei).

Motivul icoanelor şi al rugăciunii se regăseşte de asemenea în multe poeme: „Genunchii roşi icoanelor dau sens/ Şi ruga-i, iată, cânt de împlinire/ Şuviţele de lacrimi în vlăstar/ Cuprind în sine ceru-n logodire.” (Rugă-n amurg). Sentimentul religios transpare evident în Eterna îndumnezeire: „Flacăra molâie pâlpâie discret/ Sub icoană Ruptă din oloaie/ Palidă ca faţa de ascet/ Şarpe viu se zbate în odaie.// Ochiul cald de-nfiorat destin/ Pâlpâie cu mugurul spre stele/ Spre botez iau stropul sfânt de vin/ Cu păcat din patimi ne învie.// (...) Că în candela aceasta de argint/ E eterna noastră pură îndumnezeire.”

Un tulburător poem evocă figura lui Eminescu: „Cui de venin i se bătea în limbă,/ Cuie de plumb îl ţin de-a pururi viu/ Se-aude Doina pe la geam cum schimbă/ Chiar rostul cercevelelor, târziu.// Şi-n toate cele Opera-i respiră,/ Un testament de nobil Prinţ sărac./ Nimic din Eminescu nu se miră/ Chiar dacă părţi din el şi-acum mai tac.// (...)/ Da-n toată opera-i respiră tainic/ Şi-şi plânge Doina în nemărginire/ Chiar dacă îl mai strânge plumbul. Falnic/ Zeul acestei limbi e nemurire.// O vânătoare-i viaţa, totu-i vânătoare/ Şi-i un hăţiş de vorbe, idealuri, mii/ Şi în această veşnic tragică-ntrupare/ E Eminescu limba-n care scrii.// Şi sângele-ngheţat în stinse vene/ Te tot devoră şi te-aşteaptă ca un plâns.// Blând ninge-n noi ca-n iernile perene:/ În haina limbii este Eminescu nins.// Noi despre el vorbim ca de o carte,/ Noi despre El vorbim ca de un vis./ Ştim, Eminescu n-a plecat în moarte:/ Braţele lui mai duc în cer un manuscris.// Şi testamentul limbii tot îl scrie/ Tot într-o doină plină de-nţeles:/ E Eminescu-n limba noastră veşnicie/ Şi e deasupra limbii Univers.” (Vorbind de Eminescu).

De asemenea, autorul aduce o cinstire deosebită limbii române „darul sfânt ce ni s-a dat”, „rugul verbului de dor”: „Limba noastră, soră bună/ Dreaptă soră ce ne creşte/ Între ape-n cuib de lună/ Verbul sfânt sălăşluieşte.// Şi cuvântul blând respiră/ Limba noastră, dar ceresc,/ Pentru-aceasta te numiră/ Bob de grâu în cin domnesc.” (Limba noastră).

Nu este uitat nici patriarhul limbii, Domn al literei române, Mihail Sadoveanu: „Tot umblă Domnu’ Sadoveanu-n noi/ Cu cărţile pe braţe, sfinte moaşte,/ Ca nişte vechi litanii printre ploi/ Să ne înveţe ce nu se cunoaşte.// Moştenitor şi blând e duhul lui/ Sfinţind limba română-ntru vecie/ Icoana vorbei arde într-un cui/ Şi nu cunoaşte altă-mpărăţie.// Siretul cade în genunchi supus/ Că umbra lui de piatră ne rămâne/ Pe-un tron de iarbă, iar acolo sus/ Veghează Domnul literei române.” (Domn al literei române).

O sumă de pasteluri oglindesc peisajul rural, cu oamenii săi: Stare (I), Îşi începe iarna, Seara, Toamnă, E ceara in visare, Ritual. De remarcat tonul elegiac din sonetul Motiv de tristeţe. De asemenea, un sonet fără titlu, dar care merită citat în intregime: „Zăpezile se bulucesc sub tâmplă iar/ Lumina-n candelă e parcă mai uşoară/ Roua-ncuvinte prinsă ca-n chenar/ O bea din răni un bot de căprioară.// Epodele de smalţ din univers/ Cu praf stelar se-mbracă vrând să zboare/ Pasul sfios de cuită după mers/ Poartă sub cetini nouri de ninsoare.// Aburul cald din lacrimi s-a-ntrupat/ Cum se întrupă duhul din privire/ Zăpezile se bulucesc şi a păcat/ Lumina-n candelă încearcă să se mire.// Trupul ceresc al ciutei sub umbrar/ Cu roua caldă intră-ntr-un chenar.” (***).

Evocarea părinţilor duşi este la fel de copleşitoare: „Şi acolo sub pământ cu chiu şi vai/Înspre-ai mei şi-ndreaptă faţa clară/ Semnul crucii cuib de putregai/ Îşi visează rădăcinile de-afară.// Preotul îşi umple pleoapele cu mir/ Pe când gerul curge-n lumânare./ De cât frig şi plâns e-n cimitir/ Simt că mi-au plecat părinţii la plimbare// Ramura de ger le-a înflorit pe umbră/ Grâul le înspică-ncet în buzunar/ Parcă-i văd din când în când cum umblă/ Cu paşi rari şi intră-n calendar.” (Lăcaş).

Nu în ultimul rând, filonul patriotic – de cel mai autentic simţământ în Patria şi în alte poeme şi chiar volume consacrate acestei nobile îndatoriri obşteşti şi morale, de a-ţi cinsti ţara şi neamul. Evocarea într-un volum distinct a figurii luminoase a domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt – ca şi în alte volume, dau mărturie de cinstirea de care se bucură acesta şi alţi domnitori vrednici de neam, în creaţia lui Emilian Marcu: „Sub a Putnei boltă-n priveghere/ Că Ştefan e-n toate pe pământ/ Cruce-n veac Moldovei şi putere.” (Închinare la Putna).

La fel este evocată Bucovina ca un „meleag sfânt” şi un „tărâm neîmplinit”. Basarabia – rana noastră cea de toate zilele – ce o purtăm la vedere, ca pe piroanele cristice care provoacă sângerări la fiecare mişcare, este cântată, mai bine zis, doinită, jelită, şi de codri haiducită. „Hoarde vin ca-n evul mediu/ Curge timpul înapoi?/ Ni se spurcă sfântul rediu,/ Ni se iau flăcăi în toi.”

Sfânta Moldovă este şi ea cântată şi cinstită, aşa cum se cuvine, cu durerea unui fiu vrednic de ea în poeme ca: Moldova, Ascultă grâul cum respiră ş.a.

Alte poeme sunt închinate femeilor truditoare la războiul de ţesut, la fus, la frământat pâine şi colaci în : Truditoare la războaiele de lemn; Dumnezeiească trudă; În alai pe dealuri ş.a.

Alături de personaje istorice redutabile, apare în lirica marcusiană şi doamna Maria de Mangop – cea de-a doua soţie a lui Ştefan cel Mare, a cărei bogăţie, frumuseţe şi înţelepciune au rămas înscrise în cronici şi în portretele vremii.

Parabola Grădinarului care îngroapă în pământ sămânţa pentru ca mai târziu să răsară planta – reiese din poemul În acea dimineaţă.

Este uimitor cum amestecul de cerebralitate şi senzualitate – constituie linia mediană, firul roşu ce străbate întreaga creaţie lirică a acestui poet ale cărui determinări afective te fac să-i urmezi traiectul de gând cu sufletul la gură.

În bagajul semantic al poetului se află multe cuvinte rare şi arhaisme care dau farmec unic scriiturii şi aşa încărcate de frumuseţi până la refuz: „mantă lungă”; „amiroase pâine”; „strugur ciopor”; „mlaje de salcă”; „dricul porţii”; „umbră-nzăuată”; „licorna”; „catapeteasma lumii”; „izvorniţa lumii”; „d-aburind icoane le îmbracă-n seu”; „mai plâng uleiuri grele-n daurită cupă”; „roade-mpărăteşti”; „Precum snopu-n câmp lângă trioară” ş.a.

În aventura cunoaşterii de sine – Poetul intră mai întâi într-un ritual de iniţiere, apoi înaintează-n apa tumultoasă, până la punctul de unde se văd ambele maluri, la aceeaşi distanţă. Acolo îşi îngăduie un răgaz pe geamandura de gând, alunecând în contemplare, în bilanţ provizoriu, pentru a-şi lua din nou elan să ajungă la ţărm, fie de unde a plecat, fie pe ţărmul care abia se întrevede. Şi nu e deloc lesne, nici să înaintezi, nici să te întorci pentru că efortul e acelaşi. Depinde doar de ţinta, destinaţia aleasă, linia de sosire care poate desemna învingătorul sau, dimpotrivă, învinsul.

Poetul doreşte prin supradimensionările expresive ale simbolului să sublinieze o stare, un sentiment, un gând devenit – în mod repetitiv – temă principală ca într-o simfonie amplă în care toate instrumentele reiau leit-motivul, tema principală, într-o armonie desăvârşită. Figurativul personalizat ia astfel chip şi formă, în versuri de o muzicalitate rotundă şi lină ca un sărut pe icoană. Ilustrăm această idee prin poemul Ritual: „Rotitu-s-au hulubii-n turlele cereşti/ Când ploaia zuruie-n priviri patriarhale/ iar clopotele toate muşcă din fereşti/ Şi sfinţii-n fulgere-şi îmbracă sfânta cale.// Cuibarele cu ouăle perechi/ Parcă-s logodnă sacră-n tainică menire./ Cireşele cercei sunt, iată, la urechi;/ Ţăranii îşi îmbracă rănile-n mindire.// În zbor rotat hulubii peste zări/ Îmbracă-n pene moi zăpada timpurie/ Şi în pomeni se-aprind la sărbători/ Şi ne-nsoţesc, tăcut, pe drumul spre vecie.”

Poezia lui Emilian Marcu este ca un vin ales ce trebuie degustat pe îndelete, amuşinat, plimbat prin bolta gurii, strecurat apoi, lacrimă de chihlimbar, prin văioagele arterelor şi venelor, până ajunge în vârful degetelor, de unde îl simţi urcând apoi, dogoare de jar în inimă, în obraz, în cercevelele minţii.

Cezarina ADAMESCU

Galaţi, 23 aprilie 2008

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Purtătorul de biruinţă

CONFLUENŢE (Revistă şcolară – apare bisemestrial), Anul II, nr.1 (2), ianuarie 2009 (Liceul teoretic „Emil Racoviţă”, Galaţi)

CARTEA CELOR OPTZECI ŞI OPT DE TAINE de Emilian Marcu a apărut la Editura Em.Ol.Is., Iaşi, 2008. M-a intrigat nu titlul, pe care îl pot accepta ca pe o metaforă a iniţierii întru regăsire de sine, ci textul poetic plin de surprize pentru cititorul contemporan.

Aş putea vorbi despre exprimarea cantabilă sau despre multele referinţe culturale (şarpele Philon, Grădinarul, Bătrânii Copişti), despre metafora grea şi mai ales despre atmosfera hieratică, de visare şi despre impresia de imperceptibil. Lectura cărţii e o aventură, căci, mai ales când ai crede că, în sfârşit, ai prins înşelesul, versurile finale ale uneia dintre taine sau o metaforă bine plasată deschide sensurile poemului către alte interpretări.

E impresionantă trecerea de la fragilitatea cadrului exterior marcat de toate semnele trecerii (visare, fum, crin, cântec, lumină, toamnă etc.) şi materialitatea grea a atmosferei din cadrul interior al bibliotecii sau al atelierului de lucru al poetului (Hărţi, altase, tratate despre flori şi despre astre/... / Sigilii, peceţi, catarame de-argint,/ Atome închise în flacoane de aur).

O artă poetică se iveşte în Taina a doua sau despre desăvârşirea lucrării de artă care vorbeşte despre „rătăcirea stelară” a Grădinarului, despre „Cenuşile aburinde în cuvintele acestui poem”, despre cum „Cu multă migală şi sfâşietoare răbdare/ În chiar clipa aceasta de rătăcire/ În răni ca-ntr-un sipet din trecutul mileniu/ Pe pergamente foşnind ca mătasea,// Îşi ţese în tainiţa gândului lui/ conţinutul tainei a doua: Începutul/ Călătoriei prin megalactice lumi,/ Desăvârşind această lucrare de artă”. Taina iubirii e însoţită de chiar taina existenţei în Taina a unsprezecea sau despre lumina neclară. Într-o atmosferă ireală, în lumina neclară a apusului (efemeritatea sau poate pierderea în negura vremurilor), în singurătatea tăcerii, se împlineşte iubirea ca un miracol: „Te regăsesc între ape în rochia ta frumos înflorată/ Din muselină şi atâtea speranţe./ Mâinile, mâinile ni se ating între ape; De vraja aceasta cine ar vrea să mai scape?”. E copleşitoate tristeţea trecerii prin lume: „Scriu poemul acesta în zori,/ Scriu poemul acesta buimac,/ Stăpân într-o risipire totală,/ Cu sentimentul unui inevitabil final.// Râuri de ruoă mă-ncing/ Precum giulgiul încinge umbra de fluture/ ... // Praful galactiv pe umeri mi se-aşează,/ Pe palmele mele mângâind tinere plante./ Praful mă-ncinge în giulgiu-i uşor./ Umbra de fluture în geamuri vegheză,/ Veghează trecerea mea spre izvor.” – Taina a şaptea sau despre scrierea poemului în zori. Fiorul întrebărilor existenţiale te cuprinde în Taina a douăzeci şi şaptea sau despre zalele nopţii: „Cum voi şti, oare cum voi şti/ Unde îngerii dorm cu umbra mea în decantare?/ .../ Cum oare voi şti,/ Cum oare voi şti/ De acolo-ntre nouri/ Ne vom putea regăsi?// Cum voi şti despre toate uitările/ De în cer ni se mai adună cărările?”

Însă acestea îţi dau satisfacţia împlinirii tale ca lector de carte, având clar sentimentul că, din frustrări, provocări, muninări, căutări şi regăsiri, se încheagă şi destinul de cititor. Şi, în legătură cu acest aspect, cred că, în mare parte, printre cele optzeci şi opt de taine, Emilian Marcu descifrează şi învăluie în mister şi experienţele sale livreşti.

Andreea BUCUR, clasa a XII-a A

Dicţionarul general al literaturii române

MARCU, Emilian (28.IX.1950, Heleşteni, j. Iaşi), poet. Este fiul Ortansei (n. Fluieraru) şi al lui Ilie Marcu, ţărani. Urmează cursurile primare şi gimnaziale în comuna natală, Liceul „Ion Neculce” din Târgu Frumos (1964 - 1969) şi Institutul de Biblioteconomie din Bucreşti (1970 - 1973). Funcţionează ca bibliotecar şi redactor la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi. Debutează cu versuri, aproape concomitent, în revistele „Familia” şi „Amfiteatru” (1974), fiind prezentat de Stefan Aug. Doinaş, respectiv Constanţa Buzea. Între 1979 şi 1982 ocupă funcţia de secretar general de redacţie la „Opinia studenţească”. Colaborează la „Ateneu”, „Argeş”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „România literară” ş.a. Prima plachetă de versuri, Nunta în sâmbure (1975), apare în caseta Zece poeţi tineri şi se bucură de o bună primire. De altfel, anul următor obţine Premiul „Nicolae Labiş”. Amiaza câmpiei (1977) este cartea prin care poetul îşi stabileşte coordonatele esenţiale, liniile de forţă pe care le reia şi le amplifică în volumele următoare.

Scrierile lui M. Sunt organizate tematic şi fiecare volum se distinge printr-o idee sau printr-o imagine poetică-nucleu, care devine din ce în ce mai pregnantă pe măsură ce se înaintează în lectură. Cu toate că este vizibilă intenţia de inovare a limbajului, autorul rămâne tradiţionalist atât în expresie, cât şi în opţiunea pentru un anumit spaţiu al proiecţiei poetice. Tonul este solemn, apropiat incantaţiei. Propunând elogiul lucrurilor simple, primare, poetul crede că poate contura profilul unei lumi conservate în puritatea ei iniţială: „De îngeri într-o noapte e luna scufundată/ În ciutură şi dusă spre tainicul izvor/ O floare-nvredniceşte imaginea-i curată:/ Prin muzici ireale simt rănile cum dor.” Poeziile evocă scene din viaţa satului românesc, temelor sociale, abordate dintr-o perspectivă livrescă, li se adaugă o doză de misticism gândirist. Mitologia românească este o importantă sursă de inspiraţie, figuri ale istoriei aflate „sub zodia Traciei” găsindu-şi reprezentarea în versul lui M. El cultivă şi poezia cu formă fixă în culegerea Îngândurat ca muntele de sare (1996), subintitulată Ultimele sonete închipuite ale lui V. Voiculescu în traducere imaginară. În contextul generaţiei sale, scriitorul face o figură aparte prin opoziţia declarată faţă de mijloacele de înnoire ale poeziei actuale.

SCRIERI: Nunta în sâmbure, Iaşi, 1975; Amiaza câmpiei, Iaşi, 1977; Sub zodia Traciei, Iaşi, 1979; Neliniştea singurătăţii, Iaşi, 1982; Sigiliul toamnei, Iaşi, 1987; Lecţie pe Ostrov, Iaşi, 1995; Îngândurat ca muntele de sare. Ultimele sonete închipuite ale lui V. Voiculescu în traducere imaginară, Timişoara, 1996; La porţile singurătăţii, Iaşi, 1997; Flori pentru Augusta, Timişoara, 1999; Scoica sonoră, Iaşi, 2000; Umbra şi îngerul, Timişoara, 2000; Feţele insomniei, Timişoara, 2001; Muzeu de sate, Iaşi, 2001, Atlet moldav, Timişoara, 2003.

Repere bibliografice: Ştefan Aug. Doinaş, Un nume nou – Emilian Marcu, F, 1974, 4; Constanţa Buzea, [Emilian Marcu], AFT, 1974, 5; Mihai Dinu Gheorghiu, Zece poeţi tineri, CL, 1976, 6; Al. Piru, „Nunta în sâmbure”, LCF, 1976, 28; George Bădărău, „Amiaza câmpiei”, „Dialog”, 1978, 61; Ioan Holban, „Sigiliul toamnei”, CRC, 1987, 31; Horia Zilieru, Emilian Marcu, CRC, 1993, 18; Liviu Leonte, Cititorul de semne, CRC, 1996, 7 – 9; Constantin Huşanu, Imagini mitice, CL, 1999, 2; Tudor Ghideanu, Resurecţia sonetului, CL, 2001, 33; Adrian Dinu Rachieru, Un călător stelar, CNT, 2002, 7. Ş.A.

Emilian Marcu şi oportunităţile fabulosului cu fistic

Ionel Necula, Porto Franco, nr 140, decembrie 2007

Nu ascund c-am aşteptat cu nerăbdare apariţia volumului al doilea din romanul fantastic „Suburbii municipale”, care mă frisonase tocmai prin fisura imprimată realului pentru a se facilita infuzarea lui cu toate nevralgiile fabulosului.

Pe Emilian Marcu l-am simpatizat de cum l-am cunoscut. Eram, amândoi, într-o situaţie ideală pentru începutul unei amicţii nepoluate de cârcotaşi „binevoitori”, dispuşi să ne infesteze cu tot felul de ambiguităţi insalubre. Am avut posibilitatea să ne gestionăm singuri relaţia şi văd că până în prezent nu s-a ivit nici un prilej de îngrijorare.

Romanul „Suburbii municipale” este, cred, una din cărţile de rezistenţă ale scriitorului. Dacă admitem că fabulosul, imaginaţia, capacitatea de fantaziere sunt punctele tari ale oricărui scriitor, atunci trebuie să admitem că Emilian Marcu le stăpâneşte într-o măsură binecuvântată de zei. Am în vedere subtanţa fantastică a stucturii romanului, dar şi partitura compoziţională şi stilistică a cărţii, care-i certifică aptitudini scriitoriceşti indiscutabile.

În mod obişnuit, realul şi imaginarul se vlăguiesc şi se vampirizează reciproc într-un raport invers proporţional. Numai că Emilian Marcu iese din tipicul obişnuitului; cel puţin în primul volum al romanului, nu fabulosul invadează realul, ci realul, hic et nuc-ul se prelungeşte în imaginar şi se revarsă peste marginile convenţionalului.

În cronica la primul volum al romanului subliniam lejeritatea cu care autorul circulă prin real şi fantastic ca printr-un sistem de vase comunicante, că realul şi imaginarul se stânjenesc, se complinesc şi se dislocuiesc reciproc într-o concurenţă laborioasă şi labirintică. „Mormântul călugărului ioanit” (al doilea volum al romanului) nu schimbă această perspectivă, numai că planurile nu mai sunt strict constituite, ci se edifică din mers în ritmul desfăşurării naraţiunii. Oswald Zaur Austriacul, cel cu studii la Padova prezintă planurile noului oraş cu suburbiile aferente şi primarul cu apucături de satrap local hotărăşte începerea măsurătorilor. Atmosfera este medievală, iar unele pagini, cum ar fi călătoria iniţiatică a lui Oswald Zaur Austriacul la abaţia Marelui Maestru, ca alumn al părintelui Beniamin aminteşte în multe privinţe de călătoria lui Guglielmo şi Adso din „Numele trandafirului” a lui Eco. Marele Maestru „era îmbrăcat ca pentru un ceremonial”. Avea mantia încărcată cu clopoţei de aur care răspândeau un cântec ca un balsam divin la fiecare mişcare a abatelui. „El ştia de toate acestea şi se mişca într-un ritm numai de el cunoscut, un fel de dans al împăcării puterii supreme cu care fusese investit încă înainte de a înălţa Cetatea Domnului aici, la capătul lumii.” (p. 51).

E o lume de taine şi de simboluri nedecriptate pe care autorul o reconstruieşte artizanal, secvenţă cu secvenţă folosind recuzita vremurilor mediavale. Planurile noilor suburbii erau trasate pe piei de viezure argăsite în cazane uriaşe lucrate cu artă de meşteri aduşi din Spania şi priamrul-autocrat, pentru a asigura caracterul tainic al proiectului urbanistic, îl fereşte de indiscreţia rivalului său, Bătrânul Anticar. Mai contribuie, la realizarea atmosferei de Ev Mediu timpuriu, prezenţa unor personaje enigmatice, precum Mavrocosta care „călărea pe cal alb cu valtrapuri de aur până în pământ” (p. 163), Sava Gotul, preluat din istoria ortodoxismului românesc, Zoroastru, omul de încredere al Bătrânului Anticar, apoi călugărul Beniamin, care a lucrat şi el la schiţarea planurilor suburbiale, călugării ioaniţi, prisecarii Batofix şi Danauto transportând care încărcate cu ceară, faguri şi miere spre suburbii şi încă multă lume colorată, pestriţă, colcăind prin suburbiile tenebroase ale urbei. Bătrânul Anticar încă mai speră să extragă piatra filosofală din fierturile sale, iar bărbaţii trag cu ochiul spre stabilimentul cu prostituate îndemnaţi de aceleaşi pofte carnale.

Dar dincolo de toate acestea trebuie să subliniem abilitatea scriitorului în reconstituirea cadrului de ev mediu timpuriu, frenezia cu care îşi mobilizează resursele şi se dăruieşte împlinirii acestui proiect. Descifrăm în această carte o bucurie a verbului de a se rostui într-o partitură de excepţie şi de a facilita cititorului o lectură agreabilă, duminicală.

În postfaţa romanului, criticul Al. Dobrescu disociază mai multe „nuclee epice” – fiecare în parte putând vitaminiza o desfăşurare narativă articulată şi de sine stătătoare. Numai că autorul nu pare interesat să asigure discursului o coerenţă şi o structură logică evidentă, cinefilmică. Simte când acţiunea tinde să se dilate catalitic şi frânge discursul mutând reflectorul spre alte zone umbroase. Are oroare de lucru statornicit şi de fixare în cadrele unei logici aristotelice şi frânge discursul imediat ce constată că este pe cale de a se drena într-o epică împlinită, liniară şi bine structurată compoziţional.

Emilian Marcu scrie o proză modernă în care fabulosul şi realul se substituie şi se optimizează prin recursul la deodorantul poetic, care matlasează întreaga structură narativă. Poetul Emilian Marcu nu se dezminte nici atunci când se refugiază în registrul epic. Pagina 213, bunăoară, este un poem veritabil, care poate căpăta circulaţie independentă. De fapt, intregul roman este o ipostază a fabulosului cu fistic.

ADNOTĂRI... PE CALEA UNDELOR...

21 MAI 2008

În cadrul rubricii CĂRŢI, EDIŢII, AUTORI, avem astăzi în atenţie un volum de sonete intitulat MORMÂNT ÎN METAFORĂ şi semnat de cunoscutul exeget literar şi scriitor complex, EMILIAN MARCU. Volumul a fost distins cu premiul un, scrt, fl BACĂU. ÎN CONDIŢIILE ÎN CARE, DISTRIBUŢIA APARIŢIILOR EDITORIALE ESTE DESTUL DE LENTĂ ÎN ACEST SECOL AL VITEZEI, AŞA ÎNCÂT, ADESEA NOI, DIN VESTUL ŢĂRII NU ŞTIM CE CARTE BUNĂ A MAI APĂRUT LA IAŞI, CLUJ, GALAŢI... de bucureşteni nu ne plângem... ÎN ACESTE CONDIŢII, DECI, ESTE O BUCURIE DACĂ O CARTE DIN ÎNDEPĂRTATUL IAŞI APARE ŞI AICI. De remarcat de la bun început că autorul a publicat câteva cărţi la Timişoara.

Autorul are la activ foarte multe VOLUME, O ADEVĂRATĂ OPERĂ, {{poezie, roman, eseuri}} este ceea ce s-ar numi simplu, un scriitor complex, şi, care, ne poate complexa fie şi dacă am cita doar titlurile cărţilor sale. {{{ Aici făceam câteva exemplificări cu titluri de cărţi...}

Cartea în discuţie este un corolar al stilului într-o limbă poetică foarte bine strunită. Autorul ştie să meargă la nuanţe. De fapt, aşa după cum sugerează şi titlul, plonjăm în metaforă, lucru care impune neapărat exigenţa şi pe care nu se încumetă aă o exerseze decât un scriitor foarte sigur pe tonalităţile cuvântului poetic. Lirismul din această carte are volute, trece prin iubire, tristeţe, întrebări existenţiale, stările acestea conturând un spectacolemoţional desfăşurat pe multiple paliere. {{EXPL versuri din DIN ROUA VÂRSTEI, /// NU.NŢELEPCIUNE CAUT../// S-A SUBŢIAT CUVÂNTU-N VOCALE...}}

Voi insista asupra puterii poetului de a şlefui cuvântul până la silabe, asta înseamnă, fărr îndoială tehnica poetică, expresivitate şi sugestie de marcă. Tonalitatea echibrată aşa cum doar în sonet se poate reda, lasă impresia că versurile curg firesc, se leagă de la o stare la alta, rezultând o cromatică afectivă de înaltă clasă poetică.

Poezia dă şanse ca traumele interioare să devină faţetele unor multiplecăi spre ESENŢA EXISTENŢEI.

Remarcabil este faptul că nimic nu şochează, nu este torenţial, ci avem de-a face cu un abil şi discret fel de mărturie, până la tandreţe, până la clipă, până la jertfa interioară. Poezia însăşi poate fi acceptată ca o formulă a jertfei prin arderea din cuvânt.

Utilizarea sugestiei şi a metaforei până la vizualizare imagistică este una dintre modalităţile predilecte în demersul poetic. A scrie sonete azi înseamnă să faci notă aparte din start întrucât autorul trebuie să fie expert în mânuirea cuvântului, să se încadreze în tehnica fixă a versului. Nu este chiar la îndemâna oricui să onoreze acest teritoriu. Cu bucuria de a fi întâlnit şi asemenea scrieri, recomandăm cartea ca pe o „chitară regală”, folosind parafrazarea unui vers.

VERONICA BALAJ

Iaşi

Emilian Marcu

Un roman foarte interesant publică, la Editura Augusta din Timişoara, scriitorul ieşean Emilian Marcu. Este vorba, de fapt, despre o trilogie, intitulată Suburbii municipale şi din care acum apare, iată, al doilea volum, Mormântul călugărului ioanit.

În primul rând, trebuie să spunem că referenţialul se află aici, lângă noi, pentru noi, printre noi. Funcţiile politice şi administrative, deloc importante în trecut, au ajuns, astăzi, adevărate titluri nobiliare: „Măsurătorile (şi aici urmă o pauză lungă, mai bine studiată, ca o eschivă de spadasin), peroră mai mult pentru sine, dar adresându-se, privind pe sub sprâncenele mari, ziariştilor acreditaţi pe lângă Consiliu, măsurătorile vor începe în prima zi cu lună plină din luna a cincea, lună când florile încep să dea în copt, şi luna are o misiune mai uşoară.”

Romanul, care se citeşte extrem de uşor şi cu o deosebită plăcere, nu este deloc simplu. Lipsit aproape total de epic, el rezistă printr-o frazare mai degrabă poetică. Este una din marile izbânzi ale acestei scriituri, care reuşeşte, prin rostire, să recreeze o lume de mistere, de taine, de valori secrete, şi pe care omul modern o dezavuează total, considerând toate aceste lucruri superstiţii, născociri ale unor minţi slabe: „Un fel de clocoteală a plantelor în alambic, gata să pună în mişcare esenţele tari, dense şi repezi, esenţele cu care bătrânul anticar îşi trata oaspeţii în clipele de linişte trupească, atât de rare.”

GHEORGHE SECHEŞAN

RAFTUL CĂRŢILOR DE POEZIE, Revista POEZIA, iarnă, 2008, Iaşi

Emanuela ILIE

Emilian Marcu, Cartea celor optzeci şi opt de taine, Iaşi, Em.Ol.Is., 2008, 171 p, cu o postfaţă de Adrian Dinu Rachieru

Prolificul mai peste marginile iertate Emilian Marcu apare din nou în librării cu un op liric, mustind de sevele misterului ontologic, cosmologic, escatologic ş.a.m.d. Cartea celor optzeci şi opt de poeme pare o sumă de angoase sau de neliniştoare interogaţii ale fiinţei în ipoteticul drum al iniţierii. Taina întâia sau despre noaptea de Sânziene pomeneşte despre o taină în genere refuzată, deschisă doar novicelui, „Grădinar al lumii”, în afunduri de noapte, iar Taina a optzeci şi opta sau despre strigătul în pustiu, ultima din carte, se incheie tot cu o amintire a „căilor de iniţiere, cereşti”, inaccesibile muritorului de rând, care se obstinează, totuşi, a comunica „despre această atât de nepătrunsă iniţiere/ despre această lumină ciudată” în care se potenţează la rându-le, cele „o mie de semne-n miraculosul ţinut” de dincolo. Între cele două, o serie parcă infinită de metafore-simbol ale aceleiaşi explorări în faţa absconsă a lumii; intrigat de misterul ocultat „sub trepte-n desăvârşire, sub trepte/ în adâncuri ca-n oglinzi siderale,/ în recile oglinzi/ ca în tomnatice focuri sub zare” (Taina a douăsprezecea sau despre trudita zidire), actantul scenariilor mistice – luându-şi, cel mai adesea, identitatea Grădinarului – se învăluie în cutele mantiei înroşite sau în hlamida albă a îngerului, descoperă „un manuscris intangibil” în cripta de taină, unde participă la un bizar ritual nupţial, vegheat de şarpele Phylon (Taina a şaptezeci şi cincea sau despre cripta de taină), pătrunde, „prin cosmicul praf , prin praful stelar, o, prin praful stelar/ .../ în acest labirint al atlasului cosmic” sau, alături de iubită, devine umbră (intertextul eminescian, fireşte!) pentru a călători „în necunoscute sfere/ cu umbra-ncătuşată în recile mistere” (Taina a cincizeci şi patra sau despre călătoria printre sfere) etc. Sperând, de bună seamă, în salvarea de sine, dar şi în „izbăvirea setei telurice” care îl torturează, cum se vede, la modul cel mai serios. În totul, o detaliere în optzeci şi opt de trepte – în fond sinonime – ale unei vita dolorosa convertită în vita mistica, scrisă şi re-scrisă cu „litere înnobilate-n esenţe tari”...

”DOAMNA NOASTRĂ LIMBĂ ROMÂNEASCĂ”

luni, 14 iunie 2010

Articole scrise despre Emilian Marcu 4

Articole critice despre Emilian Marcu 7

Radio Universul Prieteniei

Despre mine

Persoane interesate

Arhivă blog

Web Trafic