Articole critice despre Emilian Marcu 6

UN MANUAL DE IUBIRE PENTRU MAI-MULT-CA-PERFECTA


Cele scrise în preambulul însemnării despre cartea lui Arcadie Suceveanu se pot argumenta lesne şi prin cartea confratelui său de dincoace de Prut, dar eiusdem farinae, ieşeanul Emilian Marcu, Flori pentru Augusta, Editura Augusta, Timişoara, 1999. Doar fluierul care absoarbe, de astă dată iubirea, ca materie primă, este altul. Sunetul este însă tot armonie pură, o incantaţie continuă de la un capăt al altul al cărţii, mereu proaspătă şi uimitor de plurisemantică în datul aceleiaşi trăiri : iubirea de femeie care însă, izvorând dintr-o tradiţie atât de fertilă la noi se diseminează într-un sentiment ce cuprinde întregul simţirii : „Te uită frunza cade pe umbra ta sfioasă/ Lumini incandescente se surpă între noi/ Culorile-n amurguri ca-ntr-un blestem ne-apasă/ Pe umerii de iarbă trăgându-se-napoi.// Tu dintre reci ogive ca din culcuş de sare/ prin limpezimea ploii te-arăţi tot mai târziu/ Sunt muntele ce-şi poartă în trupu-i disperare./ Eşti râu-n care, iată, m-afund ca-ntr-un sicriu.// Şi prinşi de-această vrajă, pereche siderală/ În contopire pură supusă de destin/ Călătorim prin ierburi: fecior şi o vestală/ Şi nici nu ştim de ninge în taină şi e chin./ Te uită frunza cade pe umbra mea de ceară/ Din umbra ta de pâclă vor îngerii să sară.”

Poet al sfârşitului de secole, în care totul s-a spus de mii de ori, de fiecare dată altfel, când cel ce rosteşte e un spirit înzestrat cu erudiţie şi har revelat, Emilian Marcu se încumetă în această carte la marea îndrăzneală de-a relua prin propria sa trăire şi prin propriul său discurs poetic, marile şi stră-vechile teme arhetipale dintre care iubirea, unica, primordiala forţă a germinaţiei stelelor în ape nu oboseşte nicicând. Aşezat „între generaţii”, venind după explozia şaizecistă şi înainte de desantul optzecist, debutând în acea colecţie a Editurii Junimea Zece poeţi tineri poetul aparţine vizibil totuşi acelei reculegeri întru aprofundare a sinelui dinspre lume care a marcat poeţii anilor ’70, care au avut răgazul şi apetenţa de-a recerceta şi resuscita, deşi discret şi individual, pe altă treaptă a eternei spirale, marile teme, valorile fundamentale ale spiritualităţii.

De aici ştiinţa maestră de-a face să se audă, uneori cu line intarsieri ori aluzii intertextuale, doar ca ecouri arhetipale stilizate. Leit-motivele biblice cu aromele cedrilor de Liban, melosul petrarchian al tânjirii sublime către Laura, dar şi sublimarea sunetelor eroticii autohtone în care evadarea eminesciană în lumile compensatorii ale iubirii se prelungesc lin în rostirea barocă a lui Philippide, în graţia tainei blagiene, în heraldica somptuos mateină, privite însă de la înălţimea vârstei de senectute a mileniului nostru ce-şi retrăieşte dulce obosit marile teme.

„Păcate din alt secol, din altă viaţă poate/ Ca pe un blestem le aducem pe umerii subţiri/ Frunzare-adânci şi iarbă ne-acoperă în moarte/ Unde vom fi-n tăcere neîmpliniţii miri.(…) Incerţi în aşteptare ca frunza în cădere/ Păcatul altei vârste îl vom primi-n blestem/ Va fi lumină caldă în frigul din mistere/ Din alte mii de ere la mine eu te chem// Iubito mai aproape ca gândul ce mă doare/ Tăcerea ta mă-ngroapă-n mormane de frunzare.”

Flori pentru Augusta sunt ofrande poetice pentru o fiinţă ideală, hieratică, pentru femeia mai-mult-ca-perfecta ( şi aici nil novi sub solem), dovadă numele ei greu de conotaţii par firogenetice, de aur vechi şi blând ca toamna în care dorm amintirile altor zeci de generaţii de înaltă adoraţie : „Aurării şi semne în panoplii deodată/ Vor înflori a spaimă la tine în priviri// Târziu va fi iubito şi-n ale tale gânduri/ Ecoul altei umbre va curge rânduri, rânduri.”

Marea îndrăzneală a unui poet trăitor în postmodernism de-aşi zidi auzul cotidian spre a şi-l deschide cu înzecită acuitate spre etern, conştient că nu-i decât o piatră peste care trece râul heraclitian al iubirii fără de-nceput şi fără de sfârşit, e răsplătită pe deplin prin substanţa viguroasă a lumii în care, dacă iubire nu este, nimic nu este. Răsplătită i-a fost şi răbdarea de-a aştepta decenii apariţia acestei cărţi scrise, după mărturisirea lui în 1974 : şi nu oricum răsplătită ci într-un mod tulburător, greu de adierea misterului, de vreme ce editura care i-a întâlnit cartea după atâţia ani de trecere, publicându-i-o într-o formă grafic consonantă, se numeşte Augusta, după numele celei care a întemeiat-o. Convingerea lui Eliade că lumea e plină de semne ascunse este parcă aici mai adevărată ca oricând.

Adrian Dinu Rachieru, criticul editor, girează această carte cu autoritatea sa, înscriindu-i pe copertă acest argument . „Ecoul poeziei lui Emilian Marcu e departe de a fi cel meritat. Nu facem, neapărat, un act justiţiar tipărind acest volum, adunând poeme muncite în 1974 (exceptând sonetele a căror gestaţie s-a prelungit până în zilele noastre). Ivind din închisoarea sertarului acest eşantion, croindu-şi pârtie spre sufletul cititorilor, poetul – plutind benefic, într-o dulce atemporalitate – îşi doreşte ca mugurii liricii sale să tulbure somnolenţa Bibliotecilor. Fiindcă, nu-i aşa, „şarpele Phylon în Salon trece în rafturi” (cum eram preveniţi în poema de final a volumului La porţile singurătăţii). Iar pentru admirabilul Emilian Marcu femeia rămâne „un vis de două milenii” iar privighetoarea – pentru cel care rămâne de veghe (adică tot poetul) – „se-nsămânţează în cântec”.

Flori pentru Augusta este un veritabil şi folositor manual pentru cei ce nu mai ştiu azi – surzi de vuietul vremii – să trăiască şi să rostească iubirea.

Lucia Olaru-Nenati

(Junimea nouă, iunie 1999)